Treizeci și șase de ani sunt suficienți pentru ca statistica să nu mai poată fi pusă pe seama unei crize politice trecătoare. Între 30 septembrie 1990 și 30 septembrie 2026, Marea Britanie a avut 11 persoane diferite în funcția de prim-ministru, în timp ce România ajunge la 26 dacă îi numărăm împreună pe titulari și pe cei care au exercitat funcția ca interimari. Dacă trecem de la numărul oamenilor la episoadele distincte de exercitare sau schimbare a conducerii Guvernului, România ajunge la aproximativ 31. Diferența este brutal de simplă: în aceeași perioadă, România a consumat de peste două ori mai mulți oameni la vârful Executivului decât Marea Britanie.
La Londra, perioada analizată începe cu Margaret Thatcher și continuă cu John Major, Tony Blair, Gordon Brown, David Cameron, Theresa May, Boris Johnson, Liz Truss, Rishi Sunak, Keir Starmer și Andy Burnham. Unsprezece oameni în 36 de ani, chiar dacă ultimul deceniu a zdruncinat serios imaginea tradițională de stabilitate britanică. Liz Truss a rezistat doar câteva săptămâni, iar succesiunea Cameron–May–Johnson–Truss–Sunak–Starmer–Burnham arată că nici sistemul britanic nu mai funcționează cu liniștea perioadei în care John Major a stat peste șase ani, Tony Blair aproximativ un deceniu, iar David Cameron circa șase ani la Downing Street.
România arată cu totul altfel. Lista premierilor titulari începe cu Petre Roman și continuă cu Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu, Adrian Năstase, Călin Popescu-Tăriceanu, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta, Dacian Cioloș, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban, Florin Cîțu, Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu și Ilie Bolojan. Numai aceștia înseamnă 20 de titulari diferiți. Peste această listă vin interimatele: Gavril Dejeu, Alexandru Athanasiu, Eugen Bejinariu, Cătălin Predoiu, Gabriel Oprea, Sorin Cîmpeanu, Mihai Fifor și alte situații în care oameni deveniți ulterior premieri titulari au exercitat temporar funcția. Nicolae Ciucă, de pildă, a fost mai întâi interimar și ulterior premier cu mandat deplin, iar Cătălin Predoiu a revenit de mai multe ori în postura de premier interimar. În total, inventarierea persoanelor distincte care au exercitat funcția duce România la 26, iar succesiunea mandatelor și interimatelor produce aproximativ 31 de episoade distincte de conducere sau schimbare la Palatul Victoria.
Scorul celor 36 de ani este, așadar, 11 la 26. Raportul: aproximativ 2,36 la 1. România a avut de peste două ori mai multe persoane diferite la conducerea Guvernului decât Marea Britanie. Nu înseamnă că fiecare schimbare a fost inutilă și nici că longevitatea unui premier reprezintă în sine o virtute. Un guvern prost nu devine bun pentru că rezistă patru ani, după cum un guvern nou poate corecta politici greșite. Democrația presupune alternanță, alegeri, demisii și moțiuni de cenzură. Problema începe când schimbarea oamenilor înseamnă, aproape reflex, schimbarea priorităților, a regulilor, a fiscalității, a conducerilor instituțiilor și a proiectelor.
Premierii se schimbă repede. Economia nu poate investi la fel
Aici statistica politică devine problemă economică. O fabrică nu se construiește pentru șase luni, o autostradă nu se proiectează pentru mandatul unui ministru, o centrală energetică nu se amortizează până la următoarea criză din coaliție, iar un investitor care pune sute de milioane într-o țară nu poate recalcula proiectul după fiecare răsturnare de guvern.
Capitalul poate accepta taxe mari dacă le poate anticipa. Poate accepta reguli dure dacă sunt clare. Ceea ce suportă greu este arbitrariul. Pentru o companie care investește pe 10, 20 sau 30 de ani contează fiscalitatea, legislația muncii, energia, infrastructura, accesul la finanțare și funcționarea administrației, dar contează enorm și probabilitatea ca regulile pe baza cărora a fost făcut calculul să nu fie răsturnate peste noapte.
Asta este stabilitatea politică relevantă economic. Nu înseamnă să conservi un premier la putere indiferent de performanță, ci să construiești instituții suficient de mature încât schimbarea premierului să nu însemne resetarea statului.
Cercetările economice arată că incertitudinea are un cost. OECD constată că perioadele de incertitudine ridicată îi determină pe investitori să amâne cheltuielile de capital și companiile să păstreze preventiv lichidități. Într-o analiză din 2025, organizația estima că o creștere cu o deviație standard a incertitudinii privind politica economică este asociată cu o reducere de aproximativ un punct procentual a creșterii investițiilor companiilor după un an.
FMI a găsit, într-o analiză realizată pe un eșantion de până la 169 de țări, o asociere între instabilitatea politică mai ridicată și creșterea mai redusă a PIB pe locuitor, prin efecte asupra productivității și acumulării de capital fizic și uman. Asta nu înseamnă că putem transforma fiecare premier căzut într-un procent pierdut din PIB și nici că diferența economică dintre România și Marea Britanie poate fi explicată printr-un simplu tabel cu șefii de guvern. Înseamnă însă că instabilitatea și incertitudinea nu sunt gratuite.
Când politica devine impredictibilă, investitorul introduce riscul în preț sau amână investiția, creditorul cere mai mult pentru bani, compania păstrează lichidități în loc să construiască o hală nouă, iar proiectele publice riscă să fie reevaluate odată cu fiecare ministru. Când regulile sunt stabile, companiile pot investi și angaja pe termen lung, finanțatorii pot evalua mai clar riscurile, proiectele de infrastructură pot traversa mai multe mandate, iar absorbția fondurilor europene nu trebuie reinventată după fiecare criză politică.
Aceasta este diferența dintre stabilitatea unui politician și stabilitatea unui stat. Prima poate fi irelevantă sau chiar nocivă. A doua valorează bani.
România a avut și perioade de continuitate: Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase și Călin Popescu-Tăriceanu s-au apropiat de câte un ciclu parlamentar complet. Problema este că aceste intervale au fost alternate cu perioade în care premierii, coalițiile și prioritățile s-au succedat cu o viteză care a transformat provizoratul într-o componentă aproape obișnuită a guvernării.
Marea Britanie a devenit și ea mult mai instabilă în ultimul deceniu, deci comparația nu trebuie transformată într-un elogiu al Londrei și într-o caricatură a Bucureștiului. Dar pe 36 de ani diferența rămâne suficient de mare încât să nu poată fi ignorată: 11 persoane diferite la conducerea guvernului britanic, 26 în România, dacă includem titularii și interimarii, și aproximativ 31 de episoade distincte de exercitare sau schimbare a funcției la București.
11 la 26 nu explică singur diferența economică dintre cele două țări. Dar spune ceva despre felul în care România și-a administrat continuitatea politică.
O țară serioasă nu este aceea în care premierii nu cad niciodată. Este aceea în care căderea unui premier nu pune sub semnul întrebării investițiile, contractele, marile proiecte și regulile economice fundamentale. Miniștrii trebuie să poată pleca fără ca strategiile să dispară odată cu ei, guvernele trebuie să se poată schimba fără ca administrația să intre în așteptare, iar alternanța democratică nu trebuie confundată cu demolarea a tot ceea ce a început predecesorul.
România nu are nevoie de premieri eterni. Are nevoie de un stat care să nu înceapă din nou de fiecare dată când se schimbă premierul.
Aceasta este, până la urmă, adevărata lecție a celor 11 premieri britanici și 26 români: stabilitatea politică nu valorează prin numărul anilor petrecuți de un om într-un fotoliu, ci prin numărul anilor în care o țară poate merge în aceeași direcție fără să-și rescrie regulile la fiecare criză.
Despre Alin Buși
Alin Buși este un antreprenor român originar din Dej, care și-a construit un nume puternic în industria construcțiilor din Marea Britanie. Fondator al unei companii care activează pe piața londoneză, Buși a ajuns să coordoneze o echipă de până la 150–200 de oameni și un business care a raportat pentru 2024 o cifră de afaceri de aproximativ 7 milioane de lire sterline. Ambițios, pragmatic și orientat spre rezultate, Alin Buși reprezintă profilul antreprenorului român care a reușit să transforme munca și experiența într-o afacere solidă pe una dintre cele mai competitive piețe europene.