(OPINIE) Voicu Ienci: Quo vadis, Domine?

Confruntat cu perspectiva pedepsei si martirajului, Apostolul Petru fuge din Roma. Pe Via Appia il intalneste pe Mantuitor. Dialogul intre cei doi este revelatoriu pentru puterea exemplului, al simbolului in dezbaterea interioara asupra propriului nostru destin, asupra momentului cand alegem intre egoism si altruismul sacrificiului:

„Quo vadis, Domine?” (incotro te indrepti, Doamne?)

„Romam eo iterum crucifigi.” (Ma indrept spre Roma, sa fiu crucificat din nou).

Petru isi intelege vocatia si destinul prin exemplul Christic, prin raportarea propriilor fapte la acesta. In timp ce el fuge sa isi prezerve latura umana a existentei, Mantuitorul se indreapta spre sacrificiu.

Scena, simbol al deliberarii in constiinta celui atins de exemplu, momentul de descumpanire al alegerii intre binele propriu si ideal, este surprinsa magistral de Annibale Caracci in tabloul pictat in 1602: un Christ purtand crucea in spate, determinat pe drumul spre rastignire, a carui directie o transmite cu degetul aratator al mainii drepte, in timp ce omul supus ispitei abdicarii de la ideal il priveste cu surprindere, chiar cu spaima.

Sunt atat de determinate, de clare, de asumate privirea si gestul lui Hristos, e atat de deznadajduita, dezorientata privirea omului Petru sub povara spaimei si indoielii.

Deliberarea, alegerea interioara, dilema intre ego si sacrificiu e un motiv universal al umanitatii, priveste oamenii luati individual, grupurile, natiunile. Macar odata in viata, fiecare dintre noi suntem pusi in situatia de a alege, ne intalnim cu Iisus Simbolul si Exemplul pe drumul appian al propriei constiinte.

Faptele obiective si faptuitorii in slujba unui ideal devin, prin permanenta rememorare, proiectii si simboluri ale mentalului colectiv. Tocmai pentru a-si pastra acest caracter, pentru a-si indeplini menirea mobilizatoare inspre idealuri, e nevoie permanent de exemple si simboluri, de etaloane, de repere de raportare a faptelor prezente. Numai avandu-le, ne cream motivatia spre fapte ce ne scot din comfortul cotidian, care ne pun in stari de pericol, ne indreapta spre generozitate si altruism, ne produc renuntarea la sine de dragul idealului.

Intelegerea si dialogul se petrec in noi, ce e adunat de mai multi se revarsa in sine, devine personal, intim. Simbolul si fapta nasc alte simboluri, alte fapte.

Epopeea fiecarei natiuni e o splendida exemplificare a acestui fenomen iar noi, romanii, nu facem exceptie.

Intreaga miscare nationala de la iluministii ardeleni, prin Tudor si pana la pasoptisti a avut exemplu in maretia imperiala romana, in trecutul intemeietorilor si exemplele voievodale pastrate in cronicile secolelor precedente, in mitul Capitulatiilor (doar un mit, nedovedit vreodata istoric) pe care s-a bazat ideea autonomiei, a existentei unui sine intr-o zona geografica de contact si confruntare a unor concepte, simboluri si entitati statale covarsitoare, cu vocatie imperiala si universalista.

Moartea tragica a primului erou cu vocatie pan-nationala -Tudor Vladimirescu, destinul tragic si statura neinfranta a pasoptistilor, continuatori mai apoi in zidirea temeliei statului modern roman, a fost exemplul si taria razboiului independentei, apoi a memorandumului de la 1892.

Lupta si rezistenta memorandistilor, sacrificiul Grivitei si Plevnei a inspirat afirmarea nationala de la 1918, eroismul si rezilienta romaneasca din Marele Razboi.

Exemplul Scripturii si al fauririi Romaniei Mari a fost exemplul mobilizator al rezistentei si martirajului in inchisorile comuniste.

Dej a gresit fundamental bagand in inchisoare, laolalta cu ceilalti, figuri simbol ale momentului de maxima afirmare nationala, intangibile si incontestabile -Maniu, Hossu, Dragomir, Nistor, Halippa, Vlad, Bratianu, Flueras, Jumanca. Prezenta lor a mobilizat si inspirat, a dat exemplul si a conferit dimensiuni nebanuite simbolului. A fost, probabil, cea mai vie similitudine cu episodul appian iar dimensiunea sacrificiului si marturisirii de credinta a depasit orice alt moment al istoriei nationale.

Permanent, eroismul si dispozitia spre sacrificiu s-au hranit din experienta si exemplul precedent, mai mult decat oricare alt simbol si argument anterior, raportarea s-a facut mai ales la comportamentul similar cel mai apropiat temporal. Tocmai in acest lucru consta organicitatea luptei nationale, aspectul continuu si functional al zbaterii pentru un set de idei devenit principiu al existentei.

Fenomenul Pietei Universitatii din 1990 este ultimul episod al acestei continuitati, prin exemplul si prezenta generatiei sacrificate si martirizate, care a facut chiar fizic tranzitia de la Maniu si Bratianu la fiorul anticomunist al deceniului al zecelea din secolul XX al existentei si istoriei noastre.

Dupa Piata Universitatii, dupa stingerea biologica a luminilor, exemplelor si simbolurilor luptei ei, societatea romaneasca inregistreaza un hiatus istoric, decenii despre nimic, in care insusi idealul national s-a pervertit sub miraje de tot felul, sub seductii oportuniste. Sentimentul victoriei, al finalului unei lupte, al atingerii raiului securitatii (NATO) si prosperitatii (UE) a sadit o delasare identitara, un non combat la idealurile mostenite. Ne-am complacut in traiul caldut al morcovului insotit de bici pe alocuri, am dezvoltat autoblamari si relativisme despre esenta si fiinta noastra si, sub asediul noilor ideologii, a marxismului reinventat si globalismului cu actiune pragmatica, am inceput sa ne negam pe noi insine, in numele progresului perceput exclusiv ca succesiune temporala, nicidecum ca reala crestere calitativa.

Bineinteles, nu suntem doar noi in situatia data, intregul spectru national european se confrunta cu fenomene similare, ce dau impresia unui sfarsit al natiunilor si a paradigmei democratiei reprezentative de sorginte iluminista. Sa fie asa?

Dupa entuziasmul integrator de decenii, blazarea eurosceptica, frustrarea si tensiunea acumulate pe tot continentul, cutremurele mici care anunta cutremurul mare sunt tot atatea argumente ca ideea nationala nu si-a spus ultimul cuvant. Paradoxal, dar tocmai asediul corectitudinii politice, al sofismelor cu rol incluziv si integrator, a determinat consacrarea nationalismului, cu imaginarul sau aferent, ca element de rezistenta in numele logicii elementare si adevarului obiectiv. Ceea ce acum doua decenii era atacat si criticat ca o constructie gaunoasa si neconforma adevarului istoric obiectiv, devine, prin functia sa de prezervare identitara, factorul principal de rezistenta impotriva noului construct al realitatii corecte politic.

Intr-o lume a omogenizarii fortate prin negarea identitatii la nivel de discurs oficial, opozitia, rezistenta si, in final, efortul de definire -extensie a insusi instinctului de supravietuire, se face prin apelul la traditia, exemplul si simbolurile nationale.

Din pacate, in cazul nostru, organicitatea pare a fi intrerupta, efortul de raportare la exemplul martirajului in inchisorile comuniste este subminat de trecerea timpului si afirmarea unor generatii care au luat superficial sau nu au luat deloc contact cu oroarea sistemului socialist de sorginte stalinista. Cei tineri nu inteleg ceea ce pare a fi imposibil de inteles in noile paradigme, nu sesizeaza subtilitatile si sensurile unor tipare totalitariste mereu imbracate in false argumente actuale, cu efect disimulant.

Nici nu pot, nici nu e de asteptat sa inteleaga, din moment ce sunt produsul unor decenii, a unei educatii in familie si scoala in care parintii si profesorii, alergand oportunist dupa mirajul unor avantaje strict economice si personale, si-au acoperit vocatia de educatori si continuatori cu echivocul si dezinteresul rezultate din prea mult egoism si prea putina aplecare spre tot ce innobileaza si pune in slujba unui ideal.

Suntem din ce in ce mai singuri si mai dezorientati, ne indreptam de la o borna la alta pe drumul appian al propriilor renuntari la sinele si identitatea noastra. Avem tot mai multa nevoie de „Quo vadis, Domine?”

Despre Voicu Ienci

Absolvent al Facultatii de Drept -Universitatea Babes-Bolyai (2000) si al Certificatului Profesional in Management -The Open University (U.K. 2013), Voicu Ienci este antreprenor si pasionat de istorie si politica.

Ideologic, este profund atasat conservatorismului clasic si un apropiat al viziunilor crestine pro-viata si pro-familie.