(OPINIE) Voicu Ienci: Oameni si vanatori

Am gasit poza asta pe net, impreuna cu povestea ei. Sunt celebre amandoua, poza si istorisire. Sunt despre un taur in arena, la Corrida de toros, si proprietarul sau, cel care il ingrijise de mic, il hranise, il facuse mare si puternic, pentru ca mai apoi sa il vanda pentru spectacol si sa isi sporeasca renumele de crescator de tauri.

Taurul ranit, in clipa de spaima a mortii si neintelegerii a ceea ce i se intampla, si-a cautat din ochi stapanul din public, ultima speranta si omul in care avea cea mai mare incredere, ultima. Cu pasi greoi si impleticiti s-a indreptat spre el, cautand salvarea, sansa la viata. A mai apucat sa ridice capul peste despartitura de lemn a arenei, dintre el si cel in care avea cea mai mare incredere si dragoste, cel cu care isi petrecuse zilele si isi confundase existenta. A intins botul si fostul lui stapan l-a sarutat, apoi l-a trimis inapoi sa moara.

Habar nu am daca lucrurile s-au petrecut intocmai ca in povestirea gasita de mine, conteaza mai putin. Conteaza ca fiinta umana poate creste si calauzi alta viata spre moarte. Deliberat, cu inteligenta superioara lasata omului, rece si fara remuscari, aproape intr-un ritual al sacrificarii a ceva ce pare altadata ca iubim.

Cele cateva randuri pamfletare -de fapt o postare pe contul personal preluata de Apuseni.info despre vanatoare si vanatori, s-a viralizat cum nu imi inchipuiam vreodata, cu pareri pro sau contra, cu un cor de jigniri si injuraturi ca la usa cortului, cu argumente sau clisee, cu indignari viscerale fata de o optiune sau alta.

Sigur, este dreptul omului de a se hrani, iar proteina din carne e indispensabila speciei noastre. Ucidem ca sa mancam, asa cum se intampla pretutindeni in natura, dar o facem cu un scop care tine de optiunea noastra fireasca pentru perpetuarea vietii proprii si a celor de langa noi.

De asemenea, e legitim sa omoram, atunci cand animalul devine un pericol pentru viata si traiul nostru si, in baza acestui drept si a responsabilitatii noastre de erijati in stapani ai naturii, sa prevenim proliferarea unor specii in detrimentul unui echilibru natural.

Foarte bine, sa omoram …dar sa nu o facem din placere, sa nu percepem acest lucru ca o pasiune si o satisfactie, sa nu ne inaltam pe noi insine prin argumentul ca suntem vanatori. Nu, stimati domni si doamne, care faceti o virtute din a vana, nu sunteti virtuosi si nu sunteti mai buni decat ceilalti.

Dimpotriva, un om, care omoara si se bucura de trofeul obtinut, are o fractura de logica elementara privind cea mai inalta valoare a naturii si umanitatii -viata.

Sa-mi fie cu iertare, dar calaul medieval sau soldatul din plutonul de executie modern, pot fi mai morali decat cel plecat cu pusca in spate si cu gandul sa ucida ceva. Calaul isi incasa banii, nu putini, pentru traiul lui, al sotiei si copiilor sai. Din fapta sa oribila si inumana, traiau alti cativa. Un individ isi vindea constiinta pentru bani si pentru ca alte vieti sa mearga mai departe. Seamana cu dorinta de a ucide ca un sport?

Exista institutii care poarta arma in tara si in lumea asta, locuri de munca, unde oamenii merg si castiga bani pentru a-si hrani familia. Oare nu ar putea fi folosite in combaterea molimelor si suprapopularilor? E mai uman si in conformitate cu valorile noastre fundamentale sa o facem ca placere organizata?

Probabil, cel mai tare m-au revoltat cei care imi reprosau ca nu merg eu cu sare si fan sa hranesc animalele in padure. Da, probabil ar trebui sa o fac, dar sunt prea lenes pentru a hrani mai mult decat un caine si cateva pisici. Nu sunt vreun virtuos aparator si prieten al naturii, dimpotriva, mananc carne cu orice ocazie …dar nu as vrea sa duc fanul si sarea cu pusca in spate, hranind ca sa am ce impusca mai apoi. As fi la fel ca tipul din poveste.