Răscoala călugărului Sofronie din Țara Moților și Țara Zarandului, înaintea lui Horea, Cloșca și Crișan, împotriva românilor uniți

Sofronie, în calitate de călugăr ortodox, a luat și el drumul Carlovițului, de unde s-a întors cu mesajul mitropolitului ortodox sârb ca românii din Banat și Transilvania să abandoneze ierarhia bisericească română unită și să se pună sub jurisdicția mitropolitului ortodox sârb de la Carloviț. Precedentul în acest sens a fost creat de călugărul sârb bosniac Visarion Sarai, care a dus la vacantarea Episcopiei române unite de la Blaj prin exilul episcopului Inocențiu Micu-Klein.

În primăvara anului 1757 autoritățile austriece din satul din apropiere, Vințu de Jos, au distrus micul schit al lui Sofronie în încercarea de a elimina rezistența ortodoxă sârbă din Transilvania. De asemenea, autoritățile au început să aresteze pe cei care predicau și îndemnau la revoltă contra Unirii religioase. Ca să scape de arest, Sofronie a fost obligat să părăsească satul Cioara și să se refugieze în zona Hunedoarei.

După revoltele ortodocșilor ardeleni și după ce nemulțumirea acestora a devenit evidentă, împărăteasa Maria Terezia a emis un edict de toleranță, care părea prea modest pentru a liniști nemulțumirile oamenilor și a dus doar la creșterea tulburărilor.

În 6 octombrie 1759 Sofronie s-a adresat românilor din Brad, localitate aflată azi în județul Hunedoara, informând oamenii că Edictul de Toleranță al împărătesei a permis populației Transilvaniei să aleagă liber între Ortodoxie (schismăticie) și Unirea religioasă cu Biserica Romei. Autoritățile de la Viena s-au neliniștit datorită numeroaselor conflicte sângeroase provocate de călugărul Sofronie, astfel că trupele imperiale l-au prins pe monahul-predicator. A fost arestat și întemnițat la Bobâlna, sat aflat azi în județul Hunedoara, fiind supus unor interogatorii destul de dure. Pe 13 februarie 1760, Sofronie a fost eliberat datorită presiunii unui grup de 500-600 de țărani români „înarmați cu măciuci” și conduși de protopopul neunit Ioan din Săliște.

Sofronie și-a continuat predicile împotriva Unirii cu Biserica Romei în Țara Zarandului și Țara Moților, declanșând în sudul Transilvaniei și în ținuturile de pe cursul superior al Mureșului o revoltă împotriva românilor uniți, bisericile lor fiind ocupate cu forța, iar preoții alungați din altare cu bătăi crunte. Pe 21 aprilie 1760 s-a adresat comunității românești din Zlatna, iar pe 12 mai s-a adresat celei din Abrud, incitând la ură și violență împotriva Bisericii Române Unite. Consiliul de Miniștri al Austriei de la Viena, alarmat de popularitatea și extinderea conflictelor, a decis pe 3 iunie să-l aresteze, ca mai apoi să-l suprime pe călugărul agitator.

În 2 august 1760 Sofronie a fost arestat de autoritățile imperiale pe când încerca să intre în biserica din Abrud și transferat, mai apoi, la Zlatna. După revolta a mai multor adepți și țărani din satele dimprejur a fost iarăși eliberat condiționat, fiind apoi păzit și ținut ascuns de oamenii care lucrau în minele imperiale din Abrud. O vreme, ei s-au aflat într-o revoltă latentă și au declarat deschis că „puterea nobililor a ajuns la sfârșit, iar acum noi suntem stăpâni”. Cete de țărani și oameni înarmați rudimentar s-au îndreptat apoi spre Blaj, episcopul unit Petru Pavel Aaron fiind astfel amenințat, a fost silit să se refugieze la Sibiu.

Sofronie a convocat la 14/25–18/29 februarie 1761, la Alba Iulia, o întâlnire a unui așa-zis sobor al Bisericii pravoslavnice din Transilvania, care a redactat o petiție în 19 puncte către autoritățile habsburgice prin care se cerea libertate religioasă totală în Transilvania, dreptul numirii unui episcop neunit (ortodox, sârb) și eliberarea răzvrătiților arestați. Autoritățile austriece l-au trimis pe generalul Adolf von Buccow să liniștească revoltele din regiune, iar acesta a dispus arestarea a mai multora preoți neuniți, adepți ai lui Sofronie, și trimiterea lor în surghiun cu toți aceia care se împotriveau orânduirii și militau pentru ruperea Unirii religioase cu Roma. Sofronie a fost trimis în judecată și condamnat la cinci ani de închisoare, însă a reușit să fugă, între timp, în Valahia, unde avea mai mulți susținători din partea Bisericii pravoslavnice sârbe. A continuat să se dedice vieții monahale, fiind călugăr la mănăstirile din Robaia (1764–1766) și Vieroși (1766–1771), iar apoi egumen la Curtea de Argeș, toate cele trei mănăstiri aflându-se astăzi în județul Argeș. A murit la mănăstirea Curtea de Argeș.

Ca ripostă față de revoltele conduse de Sofronie în Transilvania, generalul Buccow a ars din temelii mai multe schituri ortodoxe din sudul principatului ardelean ridicate la inițiativa călugărului de la Cioara, iar după unele surse, mai puțin credibile, cică ar fi fost distruse cu tunurile vreo 150 de biserici și mănăstiri ortodoxe. Oricum, tulburările au continuat și după, iar pentru a readuce ordinea, împărăteasa a emis un edict imperial, în 1769 care a dat statut legal cultului ortodox, recunoscându-l ca religie, și în Transilvania. Tensiunile au continuat să existe și doar în timpul împăratului Iosif al II-lea a existat o atmosferă de toleranță religioasă determinată de Edictul de Toleranță din 8 noiembrie 1781. Această situație i-a făcut pe mulți români să-ți manifeste oficial apartenența la Biserica neunită, fapt ce arată că nu s-a mai folosit vreun element de constrângere în convertirile ulterioare.