(OPNIE) Voicu Ienci: „Viniturile” au salvat Clujul

In ’96, cand am ajuns in Cluj prima data, orasul era un cadavru proaspat. Ati avut curiozitatea morbida sa contemplati un cadavru vreodata? E inert si urat la prima vedere, ne repugna si ne inspaimanta, dar daca avem puterea sa trecem peste primul contact si prima impresie aferenta, vom incepe sa deslusim si alte amanunte, bineinteles, daca vorbim de un exemplar cat de cat prezentabil, nu in putrefactie, nu ciopartit in vreun accident.

Incepem sa distingem amintirea trasaturilor frumoase, ale omului viu care era si care, probabil, ne staruie in amintiri. Incercam chiar sa ii transpunem stari -de la odihna, liniste sau impacare, pana la incrancenarea, spaima sau zbuciumul momentului parasirii unei lumi.

Cam asa arata Clujul in plina epoca funariota, un oras superb si plin de farmece candva, stors de orice argument economic, dupa ce banii de la Caritas se terminasera aruncati in vant consumerist, devenit dezolant in paragina amestecata cu kitsch patriotic -mai potrivit dughenelor din parcari de turci, decat vreunui demers cu adevarat national.

Pe anatomia trupului inert al orasului isi duceau viata, intr-un dute-vino apatic, oamenii tristi si impovarati din centru -umbre ale unei istorii glorioase de un secol, striviti sub povara amintirilor, precum acela care pica de sus si are permanent in minte gandul ca nu se mai poate ridica.

Mai practici si putin mai energici, clujenii la prima sau a doua generatie de orasean, pititi prin blocurile Manasturului sau Marastiului, vesnic trebaluitori pe la vreun garaj de tabla plantat in peisaj precum nuca in perete, incercau soarta cu degetul, cu grija si sfiala cu care atingi o fata mare, de la care nu ai mari sperante ca vei izbandi sa ii furi fecioria.

Un atelier aici, un magazin dincolo, mai un fast-food sau o langoserie -totul intr-o debandada levantina, nici pe departe in ordinea central-europeana a Clujului istoric. In plus, ce nu puteau face in oras, completau in imprejurimi, pe tarlalele berechet, transformate mai apoi in comori imobiliare -la capat de Campului, spre Floresti, in Borhanci sau spre Apahida, unde blochistii trudeau la sfarsit de saptamana pe cate un petec de pamant mai abitir decat in epoca de glorie a muncii patriotice in agricultura.

Singura vitalitate -autentica, dar cheala de bani si de perspective, eram noi, studentii -increzutii de la drept, flegmaticii de la medicina, visatoarele un pic lesinate de la litere si gagicile practice si darnice de la stiinte economice, baietii buni si haiosi de la politehnica. Eram tot ce mai avea Clujul de atunci si, in pofida a ce se putea crede, nu era putin. Eram o speranta firava doar in aparenta, asa cum viitorul avea sa o demonstreze.

In anii 2000, cand orasul a scapat, in sfarsit, de obsesia ridicola, nociva si distructiva numita Funar, s-a pricopsit cu doua argumente care, departe de gandul sa nu fi existat si anterior, s-au intalnit fericit si decisiv in ceea ce numim dezvoltarea si afirmarea Clujului si clujenilor: un primar care, macar daca nu a fost in stare de cine stie ce performante manageriale, a avut bunul simt sa nu se bage si sa lase lucrurile sa curga, fara sa puna piedici prea mari si inutile si niste universitati, in care inca se facea scoala si care adunau tot ce misca si demonstra inteligenta din vreo zece judete.

Da, Clujul a crescut pe spatele astora. Nu perfect, nu armonios, nu destul de planuit si dichisit, dar a crescut enorm in 10-15 ani, pana la punctul in care, incepand cu mijocul, deceniului trecut, cresterea asta s-a transformat in mod de functionare intrinsec, iar orasul s-a confruntat, pentru prima data dupa saizeci de ani, cu provocarea unei reconceptii totale si profunde a intregului spatiu pe care il ocupa.

Cam in acest punct se afla Clujul in acest moment, pe fondul unei cresteri si accelerari economice fara precedent, in care investitiile au fost atrase de competentele, energia si disponibilitatea acelor studenti bine educati si pregatiti din anii ’90 si 2000, veniti de oriunde cu gandul sa ramana aici.

In general, crizele economice atrag urgent crize demografice, pica industria, nu mai vine altceva in loc decat sclavie in croitorie, oamenii cu meserii se risipesc, familiile si copiii pleaca odata cu ei. Exemplele sunt nenumarate -numai la mine, in judetul Hunedoara, am vreo zece.

La Cluj, copiii veniti de pretutindeni si scoliti in universitati au vrut sa ramana, au fost in stare sa traga si sa muste cu toata dantura pentru visul lor, iar capitalul este destept si sensibil, vede si actioneaza din timp, mai ales cand nu are de a face cu nebuni in administratia urbei.

Miracolul de la Cluj -si dincolo de multele lucruri inca neizbutite, chiar putem vorbi de un miracol, s-a petrecut, a fost posibil doar cu infuzia demografica si aportul economic al fortei de munca al celor veniti din Alba, Mures, Salaj, Bistrita, Maramures, Satu Mare, Hunedoara (sa ma iertati daca am omis pe cineva).

Ei sunt cei care au salvat urbea din inertia prafuita, din coma economica si sociala presarata cu pusee de tensiune populista, din paragina si distrugerea la care era condamnata. Pe munca, pe bratele, pe mintea si pe argumentul existentei lor, un cadavru urbanistic si comunitar a renascut intr-un corp social viguros si energic, capabil sa produca bani si dezvoltare.

„Viniturile” asa cum le place sa ii numeasca unor „clujeni de vita nobila”, a caror bunici au schimbat sapa cu saiba la mijloc de secol trecut, au salvat si au creat viitor.

Bineinteles, dezvoltarea a adus probleme, paradigme si paradoxuri noi -de la o piata imobiliara scumpa spre exorbitanta, la probleme urbanistice, de trafic si poluare, dar va dau un pont si tineti minte ca imi veti da dreptate -tot niste „vinituri” le vor rezolva intr-un fel sau altul.

Va mai spun inca ceva -singura sansa a dezvoltarii e si mai multa dezvoltare, si mai multa extindere si crestere, implicit si mai multe „vinituri”.

PS: E cel putin hilar, daca nu ridicol, ca oameni la a doua sau a treia generatie in oras sa ii numeasca „vinituri” pe cei care si-au castigat cu prisosinta dreptul sa traiasca aici, pe bratele si mintea lor.

Daca exista vreun drept istoric al statutului de clujean cu pedigree, pai numai ungurii cu stramosi de la 1800, cel putin, il pot avea in orasul asta.

Despre Voicu Ienci

Absolvent al Facultatii de Drept -Universitatea Babes-Bolyai (2000) si al Certificatului Profesional in Management -The Open University (U.K. 2013), Voicu Ienci este antreprenor si pasionat de istorie si politica.

Ideologic, este profund atasat conservatorismului clasic si un apropiat al viziunilor crestine pro-viata si pro-familie