Meşterii dulgheri din Apuseni construiau locuinţe, porți, biserici şi troițe, mori, şteampuri aurifere, joagăre, poduri, mijloace de transport, unelte agricole și mobilier

Meşterii dulgheri, poeții patrimoniului forestier din Apuseni, construiau locuinţe, porți, biserici şi troițe, mori, şteampuri aurifere, joagăre, poduri, mijloace de transport, unelte agricole, mobilier.

<<Patrimoniul forestier al Munţilor Apuseni a determinat din străvechi timpuri dezvoltarea meştesugului dulgiteritului, în care s-au specializat satele: Roşia, Meziad, Fânațe, Ferice, Pietroasa, Tărcăiţa, Budureasa, din Ţara Bihariei; Dângău, Bedeciu, din Mocănimea Gilăului; Mărgău, Călăţele, Valea Drăganului, din zona văii Crişului Repede; Ocoliș, Poșaga, Lupșa, de pe valea Arieșului; Mogoş, Bărleşti, din zona lrascăului; Brazi, Tomnatec, Mesteacăn, Bulzeştii de Sus, Buceava, Vârfurile, din Ţara Zarandului.

Meşterii dulgheri construiau locuinţe, anexe gospodăreșu și porți, biserici şi troițe, mori pentru măcinarea cerealelor, piue pentru sumane, şteampuri aurifere, joagăre pentru tăiatul buștenilor, poduri, mijloace de transport, unelte agricole, mobilier. lar toate acestea deveneau adesea „suportul” unui „inveliș artistic”, care exprimă prin motivele decorative o mentalitate şi un univers spiritual, ducându-ne la izvoarele mitice autohtone şi la confluenţa lor cu cele universale.

Poetul şi filosoful român Lucian Blaga sublinia că „pe baza ornamenticii pe care arta populară de pretutindeni ne-o aşterne ca pe un dar la picioare, se poate proceda la un îel de grafologie colectivă, în stare să ne releveze aspecte dintre cele mai ascunse ale duhului unei populaţii“.

Arhitectura satelor risipite pe culmile sau în poienele montane ori înşirate de-a lungul văilor avea trăsături originale, specifice.

Casele, construite din „cununi” orizontale de bârne aparente de stejar, fag sau brad (în sistem Blockbau), imbinate în „cheotori” sau în „șoşi”, prin asamblare fără intrebuințarea cuielor, înălțate pe temelie de piatră, erău în unele zone tencuite şi „spoite” în alb sau in nuanța azurie a cerului. Tipologic, ele au parcurs evoluția de la „sălașul monocelular”, acoperit cu paie de secară, la locuința cu două-trei incâperi, uneori — în raport cu denivelările de teren — avărul parter și etaj, acoperită cu şindrilă, iar mai târziu cu țiglă rezistentă la intemperii, odată cu modernizarea tipului de locuinţă, devenită pluricelulară, ca urmare a iniluenţelor urbane. Elevaţia acoperișului și panta puternic înclinată a acestuia, pentru a rezista iernilor grele, constituiau, ce asemenea, o caracteristică a arhitecturi ţărănești din Munţii Apuseni, în special în zonele de pe versantul estic. Fațadele caselor aveau pinionul ornamentat in tehnica traforajului sau in stucatură, cu motivele străvechi ale „Soarelui cu raze” sau antropomorfizat, ale „crucii”, ale „bradului“, care in arta populară românească simbolizează „Scara spre cer”, „pomul vieţii”, „coloana cerului“ sau „Axis mundi“. Alteori, cu aceleași semnificaţii rra realizat motivul decorativ al „vasului cu flori”, încadrat de doi porumbei, „păsările sufletelor“. Aceste elemente decorative s-au născut din străvechi mituri autohtone, la confluenţa cu cele mediteraneene şi universale”, perpetuându-se până azi nu numai în arhitectura țărănească, ci și in cadrul obiceiurilor calendaristice şi ale riturilor de trecere. Pridvorul caselor („pomnolul”, prispa deschisă, din piatră și lut sau „tărnaţul” inchis) era susținut de „săgeți” sau „brâncări” (stâlpi) ciopliți în „frânghie“ (torsadă), iar arcadele dintre aceștia se terminau în console, sculptate cu profiluri zoomorfe („capul de cal”, cu semnificaţii totemice) sau avimorfe („aripi de păsări”), sugerând aceeași prezență în imaginarul țărănesc a cultului solar și al strămoşilor („pasărea-suflet”),

Un alt meșteşug artistic în care s-au specializat câteva sate de dulgheri din Munţii Apuseni a fost lădăntul (pentru construirea „lăzilor de zestre” și a hambarelor de depozitare a cerealelor), pomenit în documentele medievale transilvănene încă de la 1346, iar de la 1600 în legătură cu satul Budureasa, din Ţara Bihariei.” Ulterior, specializarea în acest meșteșug s-a conturat și în localităţile Preoteasa şi Plopiș, din nord-vestul Munţilor Apuseni, precum și la Dângău, in zona Mocânimea Gilăului. „Lada de zestre” era construită după modelul casei, din „scânduri de fag”, îmbinate în tehnica „cheotorilor” sau în cea numită „in pană și uluc”. Era ornamentață în tehnica inciziei, cu motivele decorative simbolice ale „soarelui“, „bradului”, „valului”, devenind apoi cea mai unportantă piesă de mobilier din cadrul locuinţei, strâns legată de ritualitatea nupțială tradițională>> arată Maria Bocşe în „Patrimoniul natural și cultural al României”.

Pe acest subiect mai puteți citi – (VIDEO) Arta dogăritului în Vidra, o tradiție din tată în fiu din Munții Apuseni