Biserica de lemn din Roșia Nouă, ridicată pe o temelie de piatră brută, cu pereți construiți din bârne de stejar, tencuiți în exterior și dați cu var

Satul Roșia Nouă este așezat într-o zonă de dealuri, la poalele munților Zarandului, pe valea cu același nume.

„Denumirea derivă, se pare, de la „Rossi”, numele purtat de două surori care ar fi stăpânit aici pământul. Presupunerea este susținută de însuși numele Rossia, cum este menționat acest sat, în unele documente. Prima mențiune este din anul 1715, când avea doar 3 familii de iobagi. Cinci ani mai târziu, în 1720, sunt înregistrate șase familii. Către mijlocul secolului al XVIII-lea, numărul locuitorilor a crescut, datorită unor bănățeni care s-au refugiat aici, fugind de urgia turcească. Nu știm cât de exactă este această informație, păstrată de memoria colectivă a satului. În conscripția locuitorilor comitatului Arad, din anul 1743, la Roșia sunt înregistrate 22 de familii, printre care a „judelui” Faur Ion și cea a „juratului” Mocz German, adică Gherman „Moțul” dovadă că acesta provenea din Munții Apuseni, nu din Banat. (Familia Gherman există și azi, în Roșia.) Tot din Munții Apuseni au venit si familiile lui Dalca Lazăr și Dalca Crăciun. (O familie Dalca există în Arad, coborâtă și ea din Munții Apuseni.)

În acea vreme, puține sate aveau un număr de 22 de familii. Pe baza acestui număr, putem presupune că, în Roșia Nouă exista, la acea dată, o biserică. Presupunerea este întărită, credem, de episcopul Sinesie al Aradului care, în conscripția sa din anul 1755, menționează o biserică de lemn „veche”, la Roșia. Biserica avea hramul Bunavestire, un preot Ioan Popovici (deci „fiul popii”, adică urmașul tatălui său la altar) și un “diac” Ionaș ( probabil Ianăș). Totodată, episcopul notează că parohia era compusă din 24 de case. Această biserică a-a aflat pe un platou ce se desprinde din “dealul lui Lazăr Dalcă”, cel care este înscris în conscripția comitatului Arad din 1743, ca locuitor – cap de familie, în Roșia. Ea a fost vândută satului Șteia, din județul Hunedoara, probabil în anul 1810, după ce s-a terminat construcția începută în anul 1808 a unei noi biserici, situată în partea de jos a satului, unde se află și azi. Această biserică, având hramul Sf. Mucenic Dimitrie, a fost sfințită în anul 1811 de protopopul Vărădiei, Zaharia Protici. Mult timp, această biserică a fost servită de preoți localnici. În anul 1801 este amintit Ion Volungan, în anul 1833 a servit preotul Dura care semna, după vechiul obicei slavo-sârb, Durovici. În jurul anului 1870 au servit doi preoți, Nicolae si Ștefan Vesa, la 1880 Ion Cimponeriu, apoi, la 1900, Petre Vesa și în 1934 Teodor Mândra. După această dată, șirul preoților localnici se încheie. Mulți dintre cei care au păstorit în continuare nu au stat mult în Roșia, sat sărac, izolat și lipsit de mijloace de comunicație. Totuși, biserica s-a păstrat în atenția puținilor turiști rătăciți în această vale pitorească de la poalele Munților Zărandului.

Biserica a fost ridicată pe o temelie de piatră brută, pereții au fost construiți din bârne de stejar, tencuiți în exterior și dați cu var. În decursul timpului, biserica a suferit mai multe reparații. Se cunosc cele din anul 1862, când biserica a fost înălțată pe o nouă temelie, deoarece se afundase, datorită locului mlăștinos în care fusese așezată. În anul 1867 a fost schimbat acoperișul, iar în 1909 (sau 1912) a fost din nou ridicată pe o temelie de piatră. Biserica a fost construită pe obișnuitul plan dreptunghiular, având o absidă nedecroșată, sprijinită pe cinci laturi ale unui poligon (dim. 18,10×7,10m). Are două intrări, una în naos, la sud, alta în pronaos, la vest. O particularitate prezintă turnul, datorită acoperișului său piramidal, „gotic”, spre deosebire de celelalte biserici de lemn din Valea Mureșului, al căror turn are în componență bulbul „baroc”. Comparată cu splendidele turnuri de tip „gotic” din Maramureș, de pildă, sau chiar cu unele imediat de la nord, din zona Hălmagiului, realizarea de la biserica din Roșia este modestă, nu lipsită însă de un anumit efect estetic. Înălțimea turnului (14,40m de la sol la crucea din vârf) este perfect proporțională cu dimensiunile edificiului. Alcătuirea sa este simplă: o prismă construită din scânduri de brad dispuse vertical, având încheieturile acoperite de șipci a căror ritmică generează sugestia de elansare a turnului. Sugestia este întărită de panta acoperișului bisericii, mult mai abruptă decât la celelalte biserici din Valea Mureșului, precum și efectul „iluzionist” al șindrilei denumite „praștilă”. O altă notă aparte prezintă cele nouă ferestre ale bisericii (trei la altar, patru la naos și două la pronaus), prevăzute cu ancadramente terminate cu arce în formă de arc de cerc. Ferestrele au o deschidere mai mare decât cea obișnuită, ceea ce asigură o mai bună luminozitate în interiorul bisericii.

Pictura bisericii ortodoxe a fost finalizată în anul 1820 de către pictorul Nicolae din Lupșa Mare. În naosul bisericii, pictorul Nicolae din Lupșa Mare a zugrăvit Ciclul Patimilor iar în absida altarului a fost pictată jertfa lui Avraam, Sf. Troiță și friza patriarhilor. Icoanele împărătești au fost pictate cu o decorațiune în ipsos și datează din secolul XVIII-lea” arată sursele consultate.