Apuseni Info

Ştiri și informații non stop

Legenda de la „Colţul Ursului” din Ribița: În unele nopţi cu lună plină, se aude muzică, de parcă o nuntă ar străbate uliţa satului

Satul românesc a fost (mai este încă? ) cadrul principal de dezvoltare al fenomenelor folclorice. Având o structură culturală proprie, bazată pe conservarea unor tradiţii puternice, satul a fost în acelaşi timp un spaţiu de asimilare, încă din cele mai vechi timpuri, a unor mari diversităţi culturale, fiind marcat de asemenea de o puternică efervescenţă creatoare. Satul, mai este şi rezultatul relaţiei stabilite între comunitatea umană bine determinată-comunitatea rurală-şi un spaţiu delimitat-vatra satului. Integrat într-un sistem spaţial, el este imaginat ca model al lumii şi centru al universului.

Referitor la acest lucru, Lucian Blaga spunea: ”…pentru propria sa conştiinţă, satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic.”

Aici, în vatra satului, se întrepătrund planul cosmic şi cel teluric, fabulosul şi miticul, cu realul.

Ribicioara, unul din satele comunei Ribiţa, aflat astăzi într-un proces rapid de depopulare, nu face nici el excepţie de la această regulă. Cu timp în urmă, satul respectiv era unul din cele mai bogate sate ale comunei. Gospodăriile satului erau aşezate atât în lunca îngustă a văii Ribicioarei, cât şi pe culmile dealurilor din jur.

Relieful de aici este accidentat. Valea care străbate satul pe direcţia nord –sud , este mărginită de dealuri semeţe, ce-şi încalecă spinările până departe în nord, oprindu-se în cele din urmă, la poalele muntelui Găina. Versanţii acestor dealuri sunt împăduriţi în apropierea apei, dar pe culmile lor, existau cândva culturi de cereale, livezi bogate şi gospodării înfloritoare.

În amonte de sat, pe firul văii Ribicioara, se desfăşoară pe o distanţă de 2-3 km, Cheile Ribicioarei. La un moment dat, dealurile din jur se strâng tot mai aproape de apă, spinările lor devin tot mai colţuroase, transformându-se în stânci calcaroase, alb-fumurii, care veghează curgerea apei. În trecut, cu greu se putea străbate prin aceste chei, şi atunci doar prin apă. Bineînţeles, locuitorii satului au fost marcaţi de sălbăticia şi spectaculosul formelor de relief. De-a lungul timpului, aceste forme le-au însoţit şi le-au influenţat existenţa.

Caracterul locuitorilor de aici, printr-un lung şir de generaţii, toate trăitoare în acelaşi cadru natural, a fost şi el influenţat într-un mod subtil. Astfel, aceştia au luat ceva din duritatea, trăinicia şi statornicia pietrelor de care erau înconjuraţi. Nu le lipseşte nici semeţia şi demnitatea, dar nici vorba domoală şi cumpănită, precum ondulările spinărilor de deal.

Impresionaţi de ceea ce-i înconjura, oamenii locului au încercat să-şi explice într-un mod pseudoştiinţific, unele „ciudăţenii” legate de una din stâncile aflate în centrul satului.

Astfel, legenda spune că în trecut, una din cele mai bogate familii din sat se pregătea să-şi mărite fata, aflată la vârsta măritişului, cu feciorul unei alte familii de aceiaşi condiţie din sat .Însă, fata iubea un alt fecior, de condiţie modestă, sau cum se spune aici, de „neam slab”. Fata se supune aparent dorinţei părinţilor. După ce data nunţii fusese stabilită, încep pregătirile de nuntă .Satul întreg trebuia să participe la nuntă, însă în ziua nunţii, mireasa fuge de acasa. Ajunsă pe una din înălţimile stâncoase ce străjuiau drumul ce şerpuia dintr-un capăt în celălalt al satului, urmând firul văii, fata se aruncă în hăul de la picioarele sale.

Auzind vestea morţii fiicei lor, părinţii se necăjiră blestemându-şi fiica să nu fie primită pe lumea cealaltă, pentru durerea pricinuită.

De aceea, spun localnicii, în unele nopţi cu lună plină, în apropierea stâncii respective, numită Colţul Ursului, se aude muzică, de parcă o nuntă ar străbate uliţa satului, iar alţii spun că ar fi văzut ieşind dintr-o fisură a stâncii un întreg alai de nuntă, dar un alai a cărui mireasă plânge.

Blestemul părinţilor a ajuns fata care nu-şi găseşte liniştea, bântuind locul morţii, iar fisura din stâncă îşi are astfel o explicaţie, deoarece prin acea crăpătură, iese periodic alaiul de nuntă.

Se poate observa că în această legendă, sunt atinse două din ritualurile ciclului vieţii: căsătoria şi moartea. Nunţile şi funeraliile sunt momentele cele mai importante din ciclul vieţii, iar în particular, ”… pot fi privite ca expresii condensate, simbolice, ale naturii şi dimensiunilor relaţiilor şi schimburilor sociale.”

Ambele rituri pot fi considerate ca rituri de trecere: nunta –o trecere de la adolescenţă la vârsta adultă, de la libertate la responsabilitate, de la tinereţe la bătrâneţe – iar moartea –o trecere din lumea aceasta în lumea de dincolo, de la existenţa fizică la cea spirituală, de la material la imaterial. Este interesantă asocierea acestor doua momente majore din viaţa unui om, dar destul de frecventă în povestirile noastre populare.

Legenda începe cu prezentarea relaţiilor de „neam”, specifice satului românesc. Familiile miresei şi ale mirelui sunt familii bogate. Se presupune că ele doresc să-şi unească averile, terenurile, prin unirea celor doi tineri. Regulile nescrise ale satului, sunt severe şi stricte: căsătoriile trebuiau să se realizeze doar între tineri de aceeaşi condiţie, adică de „neam bun”. Prin noţiunea de „neam bun”, se înţelege o descindere a persoanei respective, dintr-o familie de oameni harnici, cu gospodării prospere, cuviincioşi, oameni care respectă cu sfinţenie legile nescrise ale comunităţii, care nu se abat de la acestea cu nici un preţ. Cei de ”neam slab” sunt în opoziţie cu ceilalţi: beţivi, certăreţi, ”delincvenţi”, cu gospodăriile „vraişte”. Lipsa unor gospodării prospere nu era pusă niciodată pe seama nenorocului sau a sorţii potrivnice, ci pe seama unor defecte personale: lene, beţie, dezorganizare.

În trecut, aparteneţa la „neam” avea o importanţă majoră. Danciu Loghin din Ribicioara, spune că inclusiv gospodăriile erau aşezate după „neamuri”. Astfel, în sat exista uliţa sau cătunul „Tomeştilor”, al „Dănciuleştilor”, al „Giurgeştilor”, al „Roşăştilor”, etc. Fiecare „neam” avea o trăsătură de caracter care îi era specifică şi era recunoscută de tot satul, după această trăsătură neamul primind şi porecla. De aceea, unui tânăr născut într-un „neam slab” îi era aproape imposibil să „treacă” în alt neam prin intermediul ritualului de căsătorie. Această imposibilă „trecere”, reprezintă de fapt şi intriga acestei legende.

Fata se supune iniţial voinţei părinţilor, respectând tradiţia care spune că părinţii ”vând” mireasa (fiica), iar mirele o „cumpără” după ce o „târguie” îndelung, chiar în timpul ceremonialului de nuntă. De această dată însă, iubirea învinge „ascultarea”. Fata nu se poate împăca cu această căsătorie impusă şi într-un moment de disperare se aruncă de pe stânca numită Colţul Ursului (de ce nu Colţul Miresei?).  

Legenda nu ne spune dacă fata a avut parte de funeralii în care să fie respectate ritualurile ancestrale specifice unor momente de acest fel. Oricum blestemul mamei pare să fie „vinovat” de faptul că sufletul fetei nu şi-a urmat integrarea şi evoluţia firească în lumea de dincolo. În loc să părăsească după 40 de zile locurile în care a trăit, să străbată vămile şi să se înfăţişeze la judecată, pentru a-i fi stabilit locul în lumea de dincolo, în funcţie de viaţa avută pe pământ, sufletul fetei a rămas prizonier între cele două lumi, a rămas un „mort-viu”, ce-şi tânguie tristeţea în locul în care a murit.

Stânca respectivă, Colţul Ursului, se găseşte undeva spre centrul satului, la o palmă de loc, de biserică. Aici, drumul face un mic cot, ocolind stânca. Sub această stâncă, drumul este mai mereu înnoroiat şi umed deoarece lumina pătrunde greu printre arinii care mărginesc valea şi drumul. Primăvara până târziu, aici persistă zăpada şi gheaţa, iar pe stânca respectivă persistă un timp o trenă de zăpadă. Crăpătura din stâncă, chiar în toiul verii, pare umedă. Lacrimi grele parcă umezesc mereu piatra întunecată. Mai ales noaptea, locul trebuie să fie destul de înfricoşător, deoarece este întunecos şi în timpul zilei. Aceste lucruri probabil au şi dat naştere legendei amintite.

Legenda a fost culeasa de Iezan Roxana din Ribiţa, care o ştie de la mătuşa sa, născută în Ribicioara. Şi bunicii săi dinspre tată, sunt de loc, din Ribicioara.

Eu am privit această legendă ca pe o povestire capabilă să ne furnizeze suficiente informaţii despre legile nescrise ale satului vechi, despre ritualuri şi tradiţii. Legenda respectivă era povestită alături de multe alte poveşti despre strigoi şi întâmplări fabuloase, în serile de iarnă, la şezători şi clăci.

autori – Iezan Roxana, Ribiţa; Danciu Loghin, Ribicioara

sursă: inforibita.ro

Loading

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *