Într-o perioadă în care scumpirile sunt explicate, justificate și împachetate în procente până când aproape că devin o normalitate, Alin Buși face un lucru simplu și necesar: pune prețurile unele lângă altele și întreabă cine mai poate ține pasul cu ele. Fără teorii economice sofisticate, el compară câteva costuri întâlnite în Dej cu cele din Londra și ajunge la întrebarea care ar trebui să incomodeze mult mai mult decât o face: dacă am început să importăm prețurile Occidentului, când importăm și puterea lui de cumpărare?
Alin Buși pornește abrupt: „Am o întrebare… Cum se face că multe dintre prețurile din Dej au ajuns aproape la nivelul celor din Londra?”
Întrebarea poate părea provocatoare. Exemplele prezentate de acesta merită însă discutate tocmai pentru că vorbesc despre cheltuieli pe care oamenii le întâlnesc în viața obișnuită.
Potrivit comparației sale, un metru pătrat de glet costă 20 de lei în Dej, aproximativ 3,30 lire sterline, față de circa 3,50 lire în Londra. Montarea unui metru pătrat de gresie sau faianță ajunge, în exemplele sale, la 100–150 de lei în Dej, adică aproximativ 16–25 de lire, în timp ce reperul londonez indicat este în jurul a 25 de lire.
La cafea, Buși compară 18 lei în Dej – aproape 3 lire – cu 3–3,50 lire în Londra. Pentru o pizza indică 35–40 de lei în Dej, față de 7–8 lire la Londra. O spălare a mașinii: aproximativ 60 de lei la Dej și 10–15 lire în capitala britanică. Un tuns bărbătesc: 70–80 de lei în Dej, comparativ cu 20–35 de lire la Londra.
Prețurile punctuale pot varia enorm în ambele orașe, în funcție de local, cartier, prestator și calitatea serviciului. Dar mesajul lui Alin Buși nu stă într-o diferență de o liră sau două.
Stă în prăpastia dintre preț și salariu.
„Dacă prețurile au ajuns aproape ca în Londra, când vor ajunge și salariile?”
Aici comparația încetează să mai fie despre cafea, pizza sau gresie.
Devine despre nivelul de trai.
Buși nu ignoră problemele antreprenorilor și nici nu pretinde că prețurile cresc fără explicații: „Înțeleg că au crescut chiriile, salariile, taxele, energia și toate costurile unei afaceri”, spune acesta.
Corect. Un restaurant nu funcționează cu aer. Un constructor nu-și plătește muncitorii cu promisiuni. Un frizer are chirie, utilități, taxe și materiale. Comerciantul cumpără și el mai scump. Antreprenorul trebuie să-și păstreze angajații și să obțină profit dacă vrea să rămână în piață.
Dar omul care intră pe ușă și trebuie să plătească nota are exact aceeași problemă.
Și lui i s-au scumpit energia, mâncarea, locuința și serviciile.
Numai că venitul său nu poate fi mărit prin schimbarea unei etichete de preț.
De aici vine întrebarea devastator de simplă formulată de Alin Buși: „Dacă prețurile au ajuns aproape ca în Londra, când vor ajunge și salariile la același nivel?”
Prețuri occidentale, buzunare locale
Adevărata problemă nu este că o cafea costă 18 lei.
Problema este câte cafele de 18 lei poate cumpăra un om din venitul său după ce și-a achitat locuința, facturile, alimentele, transportul și celelalte cheltuieli obligatorii.
Nu este o tragedie că o tunsoare costă 80 de lei. Devine o problemă când o familie începe să transforme servicii perfect normale în cheltuieli care trebuie atent programate.
Nu este revoltător că un meseriaș bun cere un tarif decent. Ar fi absurd să pretindem muncă ieftină la nesfârșit. Dar atunci când costurile converg spre cele occidentale fără ca productivitatea și veniturile populației să facă același drum, apare o economie profund dezechilibrată.
Alin Buși o spune în doar câteva cuvinte: „Nu putem avea prețuri de Londra și venituri de Dej.”
Este o frază dură tocmai pentru că nu are nevoie de ornamente.
Cât timp mai poate fi trimisă factura către consumator?
Ani la rând, fiecare scumpire a venit cu propria explicație.
S-au scumpit materiile prime. S-a scumpit energia. Au crescut salariile. Au crescut chiriile. Au crescut taxele. A crescut transportul. Au crescut dobânzile. A crescut costul finanțării.
Multe dintre aceste explicații sunt perfect reale.
Dar la capătul lanțului economic există întotdeauna aceeași persoană: clientul care trebuie să scoată banii din buzunar.
Și există o limită până la care costurile pot fi împinse spre el.
Un stat poate majora taxe. Furnizorul poate majora tarife. Proprietarul poate cere o chirie mai mare. Compania poate transfera costurile în preț.
Dar salariatul nu poate convoca o ședință cu propriul angajator în fiecare luni dimineața și să anunțe că, deoarece pizza și energia s-au scumpit, salariul său va fi majorat de astăzi cu 15%.
El este veriga care absoarbe șocul.
Și tocmai aici începe adevărata problemă.
Oamenii nu trăiesc din procente. Trăiesc din banii rămași după facturi
Poți spune unei familii că economia crește. Poți prezenta salariul mediu, PIB-ul, inflația anualizată și orice alt indicator.
La sfârșitul lunii, familia respectivă face o operațiune mult mai brutală: scade cheltuielile din venituri.
Acolo se vede nivelul de trai.
Dacă după locuință, utilități, mâncare, transport și rate rămân tot mai puțini bani, omul nu devine mai prosper pentru că o statistică națională arată bine.
Devine mai sărac în viața lui de fiecare zi.
Iar când serviciile obișnuite sunt eliminate unul câte unul din buget, societatea intră într-o zonă periculoasă: ceea ce ieri era normalitate devine lux.
O ieșire la restaurant devine eveniment. O reparație în locuință se amână. O lucrare necesară se face pe jumătate. O familie renunță la o vacanță. Alta renunță la economii. Alta începe să cumpere din credit.
Și, încet, standardul de viață se contractă fără ca acest lucru să apară neapărat spectaculos într-un singur indicator.
Nici antreprenorul nu poate fi transformat în țap ispășitor
Există însă o precizare obligatorie.
Ar fi incorect ca observația lui Buși să fie transformată într-un atac asupra firmelor locale. Prețurile mari nu demonstrează automat profituri uriașe. Uneori demonstrează exact contrariul: costuri atât de ridicate încât o afacere trebuie să ceară mai mult doar pentru a supraviețui.
Problema este mai adâncă decât presupusa „lăcomie” a unui comerciant.
Dacă antreprenorul are taxe mari, angajatul cere justificat un salariu mai bun, energia costă mai mult, furnizorul majorează prețul, chiria crește, iar clientul nu mai poate plăti, atunci nu mai avem un conflict simplu între vânzător și cumpărător.
Avem un cerc economic care începe să se strângă în jurul tuturor.
Iar dacă populația își reduce consumul, nota se întoarce inevitabil și la firme.
Restaurantul poate cere 40 de lei pe pizza. Dar dacă oamenii nu mai intră în restaurant, prețul din meniu nu mai rezolvă nimic.
Dej nu este Londra. Și tocmai aceasta este problema
Comparația lui Alin Buși trebuie citită cu măsură: Londra rămâne, per ansamblu, un oraș mult mai scump decât Dej, iar câteva produse și servicii selectate nu pot demonstra că nivelul general al prețurilor este egal.
Dar tocmai caracterul șocant al unor apropieri punctuale de preț ridică întrebarea legitimă despre puterea de cumpărare.
Pentru că Dej nu are salariile Londrei, nu are economia Londrei, nu are puterea financiară a Londrei.
Și atunci când anumite prețuri locale încep să semene izbitor cu cele dintr-o metropolă în care veniturile sunt incomparabil mai mari, cetățeanul are tot dreptul să întrebe ce se întâmplă.
Alin Buși o face: „Ceva nu se mai leagă.”
Și, într-adevăr, ceva nu se leagă atunci când cetățeanului i se cere să participe cu buzunarul la o economie occidentală, dar cu venitul să rămână mult în urma acesteia.
Marea problemă nu este că Dej devine scump. Este să nu devină prea scump pentru propriii oameni
Aceasta este discuția care merită dusă până la capăt.
Un oraș care se dezvoltă devine, inevitabil, mai scump. Salariile cresc, proprietățile se apreciază, serviciile devin mai bune, iar munca trebuie plătită decent. Nimeni nu poate cere ca Dej să rămână captiv într-o economie a serviciilor ieftine și a salariilor mici.
Dar dezvoltarea autentică presupune ca veniturile să urce împreună cu costurile.
Altfel nu mai vorbim despre prosperitate. Vorbim despre scumpire iar diferența este uriașă.
Un oraș nu devine mai bogat doar pentru că o cafea costă cât într-o capitală occidentală. Devine mai bogat atunci când oamenii care locuiesc acolo își permit cafeaua, locuința, serviciile, educația copiilor, o vacanță și, după toate acestea, mai pot și economisi.
De aceea, observația lui Alin Buși merită să treacă dincolo de o simplă postare și de inevitabila dispută din comentarii: „Nu putem avea prețuri de Londra și venituri de Dej.”
Aceasta este propoziția care ar trebui să rămână.
Pentru că, dacă prețurile continuă să fugă înaintea veniturilor, întrebarea nu va mai fi cât costă cafeaua sau pizza.
Întrebarea va fi cât mai costă o viață normală în Dej și câți dintre oamenii care muncesc aici și-o mai pot permite.
Iar ultima întrebare pusă de Alin Buși este poate și cea mai grea: „Unde se va ajunge în ritmul acesta?”
Dacă răspunsul va continua să fie dat doar prin noi scumpiri, noi taxe și noi justificări, riscăm să descoperim o realitate absurdă: am reușit să apropiem unele prețuri de Occident înainte să reușim să apropiem nivelul de trai.