Arhitectura caselor risipite pe culmile din Apuseni sau în poienele montane ori înşirate de-a lungul văilor este o mărturie a autenticității românești.
<<Casele, construite din „cununi” orizontale de bârne aparente de stejar, fag sau brad (în sistem Blockbau), imbinate în „cheotori” sau în „șoşi”, prin asamblare fără intrebuințarea cuielor, înălțate pe temelie de piatră, erău în unele zone tencuite şi „spoite” în alb sau in nuanța azurie a cerului.
Tipologic, ele au parcurs evoluția de la „sălașul monocelular”, acoperit cu paie de secară, la locuința cu două-trei incâperi, uneori — în raport cu denivelările de teren — avărul parter și etaj, acoperită cu şindrilă, iar mai târziu cu țiglă rezistentă la intemperii, odată cu modernizarea tipului de locuinţă, devenită pluricelulară, ca urmare a iniluenţelor urbane.
Elevaţia acoperișului și panta puternic înclinată a acestuia, pentru a rezista iernilor grele, constituiau, ce asemenea, o caracteristică a arhitecturi ţărănești din Munţii Apuseni, în special în zonele de pe versantul estic.
Fațadele caselor aveau pinionul ornamentat in tehnica traforajului sau in stucatură, cu motivele străvechi ale „Soarelui cu raze” sau antropomorfizat, ale „crucii”, ale „bradului“, care in arta populară românească simbolizează „Scara spre cer”, „pomul vieţii”, „coloana cerului“ sau „Axis mundi“. Alteori, cu aceleași semnificaţii rra realizat motivul decorativ al „vasului cu flori”, încadrat de doi porumbei, „păsările sufletelor“.
Aceste elemente decorative s-au născut din străvechi mituri autohtone, la confluenţa cu cele mediteraneene şi universale”, perpetuându-se până azi nu numai în arhitectura țărănească, ci și in cadrul obiceiurilor calendaristice şi ale riturilor de trecere.
Pridvorul caselor („pomnolul”, prispa deschisă, din piatră și lut sau „tărnaţul” inchis) era susținut de „săgeți” sau „brâncări” (stâlpi) ciopliți în „frânghie“ (torsadă), iar arcadele dintre aceștia se terminau în console, sculptate cu profiluri zoomorfe („capul de cal”, cu semnificaţii totemice) sau avimorfe („aripi de păsări”), sugerând aceeași prezență în imaginarul țărănesc a cultului solar și al strămoşilor („pasărea-suflet”)>> arată Maria Bocşe în „Patrimoniul natural și cultural al României”.