Comitatul Zărandului, identificat de-a lungul timpului cu „Țara Zărandului” sau simplu cu Zărandul, și-a luat numele de la vechea cetate de pământ Zărand și a avut, în istoria românilor ardeleni, una dintre cele mai zbuciumate evoluții administrative dintre comitatele Transilvaniei. Poziția sa geografică, bogățiile naturale și întinderea teritorială l-au transformat într-un spațiu disputat de marile puteri ale vremii.
Un ținut dorit de imperii
De-a lungul secolelor, Zărandul a fost revendicat și administrat de Regatul Ungar, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Imperiul Austro-Ungar. Poziționat de-a lungul Crișului Alb, de la izvoare până la vărsarea în Tisa, ținutul oferea resurse valoroase: aur, păduri, ape, vânat și câmpii fertile. În plus, structura sa etnică și confesională a fost modelată de administrațiile succesive, însă românismul local a reușit să se păstreze, în pofida influențelor externe.
Primele mențiuni istorice îl leagă de atribuirea făcută în jurul anului 900 de ducele Arpad căpitanului său, Velek. În primele secole, Zărandul a aparținut comitatului Bihor, de care s-a separat în jurul anului 1214, moment în care devine entitate teritorială distinctă, recunoscută în cadrul Regatului Ungariei și al Principatului Transilvaniei.
De la cetatea de pământ la bastioane de piatră
Până la invazia tătară din 1241, istoria zărăndenilor se confundă cu existența cetății Zărand. După devastările tătarilor, cetatea își pierde rolul strategic, iar administrația nu o mai reconstruiește. În schimb, apar noi fortificații de piatră – Gyula, Șiria, Ineu și Dezna – care devin noile bastioane ale regiunii.
Până la dezastrul de la Mohács (1526), comitatul este frecvent menționat în documente administrative și judiciare maghiare. În urma înfrângerii Ungariei de către otomani, Zărandul este pentru prima dată împărțit: partea de câmpie intră sub ocupație otomană, iar zona montană este alipită altor structuri administrative.
În 1566, partea de apus a devenit sangeac turcesc cu reședința la Ineu, în timp ce districtele Hălmagiu și Brad au rămas sub administrația Principatului Transilvaniei. Din acest moment și până în 1861, prin Zărand s-a înțeles în principal zona montană, asociată fie Transilvaniei, fie Ungariei.
Reorganizarea din 1861 și afirmarea românească
Un moment esențial în istoria comitatului a fost reorganizarea administrativă din 1861, în contextul liberalizării monarhiei habsburgice. Prin patentele imperiale, se revenea la vechile unități administrative, iar comitatul Zărand a fost reînființat cu sediul la Baia de Criș.
Congregația comitatensă, dominată numeric de români, a devenit instrumentul principal de exercitare a puterii locale. Din cei 51.323 de români ai Zărandului au fost aleși 186 de reprezentanți români, în timp ce cei 710 maghiari au avut 26 de reprezentanți.
Comite suprem a fost ales Ioan Pipoș, care a deschis lucrările în limbile română și maghiară, pledând pentru respectarea drepturilor ambelor națiuni. Limba română a fost declarată limbă oficială a comitatului, iar în administrație au fost aleși români cunoscuți din perioada Revoluției de la 1848, precum Iosif Hodoș, Amos Frâncu și Alexandru Șuluțiu.
Cu toate acestea, opoziția maghiară și tensiunile politice au persistat. În 1876, comitatul Zărand a fost desființat, iar teritoriul său a fost împărțit între alte unități administrative.
Zărandul de munte – identitate și rezistență
După 1526 și până la desființarea comitatului în 1876, denumirea tradițională de Zărand s-a păstrat în special pentru partea montană. Zona a fost adesea percepută de administrația austro-ungară drept un focar de nemulțumiri și revolte, fiind considerată imprevizibilă și dificil de controlat.
Drepturile câștigate de românii zărăndeni – administrație românească, limbă oficială română, gimnaziu românesc și spital – au reprezentat un pas important în afirmarea identității locale, dar au și generat reacții din partea autorităților imperiale.
Astfel, istoria Comitatului Zărandului reflectă nu doar transformările administrative ale Transilvaniei, ci și lupta pentru identitate, autonomie și afirmare națională într-un spațiu aflat la intersecția marilor imperii europene.