În 1991, Aurel Tămaș era instrumentist, director de ansamblu și muncitor într-o fabrică din Cluj. O invitație de la marele tărăgoșist Dumitru Fărcaș l-a dus peste ocean. S-a întors cu bani de trei garsoniere, cu un sfat care i-a schimbat cariera și cu o lecție despre bani pe care n-a uitat-o, a povestit îndrăgitul artist la podcastul „În ogradă la Ion”, moderat de Ionuț Dragotesc.
„Mă, vii cu mine în America?”
Dumitru Fărcaș îl auzise cântând la acordeon și îl voia în echipa care pleca în Statele Unite, la manifestările de 1 Decembrie ale comunității românești. Tânărul a ezitat, apoi a acceptat. La ambasadă a primit însă refuz: americanii au considerat că e prea tânăr și că nu se va mai întoarce.
Fărcaș nu a renunțat. L-a dus la Ministerul Apărării Naționale, unde un general din conducerea armatei l-a sunat direct pe atașatul militar american. Într-un sfert de oră, pașaportul avea viza pusă. Mai mult decât viza, artistul a rămas cu impresia clădirii: „Prima dată în viața mea, în ’91, am văzut Ministerul Apărării Naționale. Dacă cineva n-a fost niciodată pe acolo… Când te duci acolo îți dai seama de adevărata valoare istorică a acestui neam. Când vezi acolo, în unul dintre locurile ălea, toate păreții ăia, toți domnitorii și toată istoria noastră – te copleșește.”
Ziua la betoane, seara pe scenă
După turneu, Fărcaș a plecat spre Los Angeles, iar Tămaș a rămas în Chicago. A stat un an și o lună și a muncit cât a putut, cu o hotărâre pe care o descrie fără nicio jenă: „Mergeam ziua la spart betoane și seara cântam. Am zis: băi, mă duc tânăr acolo. Am stat un an și o lună și am venit cu bani de trei garsoniere. Lucram cu românii, la greu, la spart betoane. Aveam un picamer pe care abia îl ridicam de jos. Și seara cântam într-un restaurant românesc. Puteam să fiu cetățean american, dar suntem de ăștia statornici.”
Doina care l-a făcut solist
Adevăratul punct de cotitură a venit pe scenă, alături de Fărcaș. Până atunci, „Relu” Tămaș era instrumentist și cântase la chitară și cu regretatul Iuliu Merca. Într-o seară, maestrul, obosit, i-a cerut să cânte ceva „din gură”, ca să își tragă sufletul: „Cântam cu el, săracul, cum era și vârsta, și câteodată îmi zicea: «Mă, nu poți cânta ceva din gură, să trag și eu sufletul?» Am cântat o doină. M-a ascultat așa și a zis: «Du-te acasă și te apucă de cântat.» Zice: «Sunt mulți chemați în breasla asta care n-au nicio treabă cu ea. Tu te duci acasă și te apuci de cântat.» Asta a fost îndemnul lui Mitru. Am venit acasă, am făcut primul album de muzică populară, cu vreo 12 piese, și de acolo a început balamucul.”
Artistul vorbește despre Fărcaș cu recunoștință. Își amintește de el ca de un om care iubea Ardealul și România și care îi întreba pe politicieni, fără menajamente, ce vor să facă cu țara.
Caritasul refuzat și sfatul lui nea Chim
La întoarcerea în țară l-a așteptat un șoc: jocul Caritas era în plină nebunie. Unii români din America chiar îi propuseseră să aducă sume mari de bani la Cluj, ca să le „bage” în joc. A refuzat: „A fost un șoc pentru mine. Zic: Doamne Dumnezeule, eu am lucrat zi-lumină acolo, și aici bagi un dolar și în trei luni de zile îți dă opt înapoi, fără să muncești nimica? Le-am zis la românii de acolo: «Eu nu iau bani de la voi, oameni buni. Dar vreau să vă întreb ceva: dacă la voi, aici în America, nu există o șmecherie din asta, să bagi un dolar și în trei luni să iei opt înapoi fără să muncești, cum să o fi găsit-o taman unul la Cluj?» S-au uitat ăia așa la mine… Și pe urmă, când m-am dus tura următoare, se stricase jucăria.”
Sfatul bun a venit de la un român în vârstă, nea Chim, care avea atunci 95 de ani. „Știi de ce au venit românii în America tot timpul, cu vaporul? Să facă dolari ca să-și cumpere pământ. Asta fă!” Artistul l-a ascultat: și-a cumpărat terenuri lângă Cluj, ale căror prețuri s-au dublat și triplat în anii care au urmat. „N-a fost rău”, rezumă el, cu o modestie tipic ardelenească.