În anii `50, țara noastră a livrat aproape 20.000 de tone de uraniu Uniunii Sovietice, cu costuri mari de exploatare şi producţie. La extragerea uraniului s-a lucrat cu soldați, deținuti politici și cu țăranii uluiți de salariile oferite.
Povestea minelor de uraniu din România a început în primii ani de comunism, o dată cu înfiinţarea Societăţii româno-sovietice „Sovrom Kvartit“, cu scopul de sprijinire a programului nuclear militar sovietic.
Apuseni Info vă redă istoria exploatării uraniului din Apuseni, povestită de Federația Națională de Mine Energie: <<Mineritul uranifer in Romania a inceput in 1952, in Muntii Apuseni (Baita Bihorului). Aici, fusese depistata, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, din avion, o anomalie emanometrica. Germanii au conturat destul de bine zacamintul insa n-au mai apucat sa-l cerceteze in detaliu pentru ca au fost nevoiti sa se retraga. Exista afirmatii conform carora rusii au preluat planurile de cercetare si exploatare ale germanilor si n-au facut decat sa le dezvolte.
Cercetarea s-a facut, intr-adevar, extrem de rapid, zacamantul intrand in exploatare dupa un an, prin Societatea “Sovrom Kvartit”. S-a exploatat in cariera deschisa, intr-un ritm “ametitor”, probabil pe vremea aceea aparand si expresia “oricand din munti el face-o vale”. Intr-adevar, incepand de la 3 km de Baita Plai, e vizibila “ilustrarea materiala ” a acestei expresii.
S-a lucrat cu soldati si detinuti politici si cu taranii din Apuseni, uluiti de salariile (pentru ei imense) oferite. In ce masura stiau ei cu ce substanta periculoasa lucreaza? E greu de spus… Dat fiind ca, dupa ani si ani, au fost gasite in fundatiile caselor lor pietre cu un continut ridicat de uraniu, e de presupus ca nu li s-a spus nimic! Detinutii oricum nu contau – ei erau “dusmanii poporului”, iar soldatii oricum trebuiau sa fie mandri ca erau “patrioti” si contribuiau la “propasirea patriei”. Cu toate acestea, cel putin pentru “angajatii civili”, o parte dintre normele de protectie a muncii erau respectate mult mai bine decat ani si ani mai tarziu, dupa ce rusii se retrasesera de mult.
Au fost ani in care s-a lucrat cu 20.000 – 30.000 oameni! Minereul era extras din cariera, sortat intai la Baita, transportat la Dr. Petru Groza (in prezent a revenit la numele vechiului sat – Stei) unde era macinat (au existat mai multe “mori de minereu”), sortat pentru a doua oara si incarcat in trenuri. Zilnic, plecau din Dr. Petru Groza cel putin trei trenuri cu concentrat de minereu uranifer care treceau in URSS prin nordul tarii, la Halmeu (in apropiere de Sighetul Marmatiei).
“Sterilul” era depozitat in halde, in imediata apropiere a Baitei. Unele sunt vizibile si acum, langa satul Baita Plai, altele se intind mult in sus, pe Valea Calului. Cu toate ca mineritul uranifer era abia la inceput si nu prea existau “norme” de protectie a mediului si/sau a populatiei, haldele erau destul de bine izolate; unele au avut “pat” de argila si toate au fost acoperite (acest lucru fiind necesar din doua motive: pentru ca ploile sa nu antreneze substante poluante in paraul care trecea prin apropiere si pentru ca gazul radioactiv emanat, radonul, sa nu ajunga in atmosfera). Interesant este ca rusii au avut mai multa grija de populatia din jur decat romanii – dupa preluarea intreprinderii, in special in ultimii ani ai lui Ceausescu (anii ’80), din ceea ce fusese “steril” pe vremea rusilor s-a extras ani intregi un minereu bun, care folosea la “imbogatirea” celui din mina, in tot acest timp haldele fiind descoperite si neprotejate. Ele sunt vizibile si in prezent, la fel neprotejate, emanand in continuare radon (chiar daca nu in aceeasi cantitate) in imediata apropiere a satului Baita Plai (si a locurilor de joaca ale copiilor).
Activitatile din cariera de la Baita s-au desfasurat aproape 10 ani. In 1964 Societatea “Sovrom Kvartit” s-a retras din Romania, lasand locurile relativ poluate, multi lucratori bolnavi, un orasel-colonie (Dr. Petru Groza, in prezent Stei) destul de dragut si civilizat… si toate activitatile, organizarea de santier si documentatia in grija “Exploatarii Miniere Bihor”.
Inainte de “retragere” fusese inceput tunelul care a fost folosit de Exploatarea Miniera Bihor ani intregi pentru a exploata uraniul in mina Avram Iancu. Tunelul a fost realizat si el in acelasi ritm “infernal” impus de rusi (ceea ce azi am numi “eficienta ”) iar din el a fost realizat un put vertical, de 400 m, care ajunge langa suprafata in FEDERATIANATIONALA MINE ENERGIE 3 apropierea celui mai inalt varf al Muntilor Apuseni (numit de cei din zona “Biharea”). Din acel put, la diverse nivele, s-au dezvoltat retele de galerii, suitoare, planuri inclinate, lucrari pregatitoare si de exploatare a caror lungime totala depaseste 100 km. Exploatarea minereului de uraniu a continuat in mina Avram Iancu, in acelasi timp dezvoltandu-se intens lucrarile de explorare si prospectiune, atat in zona cat si in intreaga tara. In timp ce la Baita Plai uraniul era asociat formatiunii numite “gresie vargata-neagra”, la Avram Iancu e asociat cu un nivel de lentile calcaroase intercalate intre sisturi cristaline si intersectate uneori de fisuri, la randul lor mineralizate. De ce este important acest lucru? In afara de importanta strict stiintifica – pentru ca uraniul din lentilele calcaroase se prezinta sub forma pulverulenta deci el era, de cele mai multe ori, “spalat ” de apa cu care se lucra (si era transportat de apele de mina spre raurile din apropiere) si deoarece minerii, ca sa evite acest fenomen (si sa “dea productie”) trebuiau sa perforeze “uscat ”, ceea ce ii supunea si mai mult imbolnavirilor.
Numarul de muncitori n-a mai fost, totusi, la fel de mare, osciland in jurul a 4000 persoane (incluzand sectoarele de cercetare si mina vecina, de sulfuri complexe cu continut ridicat de molibden si bismut). Conditiile de protectie a muncii s-au degradat, insa, din ce in ce mai mult: apa pentru dusul obligatoriu de la iesirea din schimb a fost “rationalizata”, masa calda obligatorie s-a transformat in cateva cutii de paté, dispensarul de la gura minei (care ar fi trebuit sa aiba si evidenta “evolutiei ” angajatilor din punct de vedere al sanatatii, chiar si dupa parasirea locului de munca in mediu radioactiv) a fost desfiintat, chiar si statia de tratare a apelor uzate de mina a fost lasata in paragina incepand din anii ’80 – ea incetand sa functioneze si lasand satele din aval sa fie poluate. La dozimetrele individuale se renuntase din anii ’70!
Dupa ce uraniul n-a mai “plecat la rusi”, a intrat in urmatorul ”circuit”: de la Stei, cu trenul, la Feldioara (“Uzina R”), unde este prelucrat chimic, ajungandu-se la asa-numita “yellow cake” care, la randul ei, este transportata la Pitesti unde se obtine “combustibilul nuclear>> povestesc oficialii Federației Naționale de Mine Energie.
In prezent, toate activitățile din mineritul uranifer din România sunt pe stop. În 2021, după ce Ministrul Energiei, Virgil Popescu, a anunțat că mina de uraniu de la Crucea va fi închisă pentru că nu mai există zăcământ, a mai precizat că în viitorul apropiat va fi redeschisă mina de la Tulgheş-Grinţieş, o altă mină de uraniu.