Pe toată perioada verii, iarba era cosită, uscată și transportată acasă de pe hotar pentru a fi folosită ca hrană pentru vite, oi, cai și alte animale pe timpul iernii. În vremurile de demult, cositul ierbii avea o importanță crucială în gospodărie. Bărbații își cumpărau o coasă din târg și își pregăteau „codorâștele” din timp, pregătindu-se astfel pentru a trage prima brazdă.
Tradiția cerea ca niciodată să nu se înceapă cositul într-o zi de marți, ci de luni sau în alte zile „ca să fie lucru cu spor”. Cei ai casei se înțelegeau întotdeauna din ce hotar să înceapă lucrul, iar dimineața, la răsăritul soarelui, cosașul era deja în brazdă.
Munca începea cu bătutul coasei. În timpul lucrului, coasa era ascuțită din când în când cu o cute sau gresie, ținută într-un toc la șold. Pentru a trece timpul, feciorii fluierau sau cântau.
După ce iarba era cosită și întoarsă cu furcile de câteva ori de pe o parte pe alta, timp de câteva zile, fânul uscat era adunat în clăi, numite în unele zone „furcituri”, „fârcituri” sau „bodi”.