Fostul subprefect al județului Hunedoara, Oana Andreea Biriș, a transmis un mesaj ferm legat de viitorul Văii Jiului și de dezbaterea privind prelungirea activității miniere după modelul Poloniei.
„Polonezii își țin minele deschise până în 2049, să cerem și noi UE? Sună bine și prinde la electoratul suveranist, dar realitatea e că situațiile sunt complet diferite — economic, tehnic și social.” scrie Biriș pe o rețea de socializare.
Potrivit acesteia, zăcămintele din Valea Jiului sunt aproape epuizate, iar cărbunele extras este de calitate inferioară, având un conținut ridicat de sulf și fiind amplasat în straturi subțiri și adânci, ceea ce face exploatarea dificilă și costisitoare. „Costul extragerii unei tone de huilă depășește de 3-4 ori prețul la care poate fi vândută pe piață.”
Prin comparație, în Polonia, minele sunt de suprafață sau semi-îngropate, cu straturi groase de lignit, ceea ce face exploatarea mult mai ieftină și sustenabilă economic.
Subvenții uriașe și pierderi constante
„Costul de producție e uriaș, iar subvențiile nu mai pot continua. Minele din Valea Jiului produc huilă la costuri de peste 700–900 lei pe tonă, în timp ce energia produsă pe piață din cărbune sau gaze ajunge la 300–400 lei pe tonă. Diferența este acoperită prin subvenții uriașe, plătite din bani publici.” mai arată fostul lider al USR Hunedoara.
Oana Andreea Biriș subliniază că Polonia a reușit să obțină derogări speciale de la Uniunea Europeană tocmai datorită ponderii ridicate a cărbunelui în mixul energetic (peste 70%) și a numărului mare de mineri activi (peste 80.000). În schimb, România produce sub 15% din energia totală din huilă, iar dependența de acest sector este minoră.
Infrastructură depășită și lipsa unei strategii energetice coerente
„Infrastructura minieră e învechită. Majoritatea minelor din Valea Jiului au instalații de peste 40–50 de ani vechime. Echipamentele sunt uzate, consumă multă energie, iar siguranța muncii e o problemă constantă. Modernizarea completă ar costa sute de milioane de euro, bani care nu se mai justifică economic — mai ales când energia verde devine tot mai ieftină.” consideră Biriș.
Fostul subprefect atrage atenția că Polonia are o strategie energetică clară, negociată cu Uniunea Europeană până în 2049. Aceasta include investiții în modernizarea minelor rămase, construcția de termocentrale eficiente și planuri de reconversie profesională și industrială pentru fiecare bazin minier: „România nu a avut o astfel de strategie. În Valea Jiului, investițiile s-au făcut haotic, cu pierderi anuale, fără plan real de modernizare sau reconversie. Rezultatul? În timp ce polonezii extrag și vând, noi extragem și pierdem bani.”
Tranziția către un viitor verde
Biriș mai arată că „viitorul nu mai e al cărbunelui. UE a stabilit clar că până în 2030, energia pe bază de cărbune trebuie redusă drastic. Chiar și Polonia, deși are derogare până în 2049, va închide gradual zeci de exploatări — doar cele rentabile vor continua.”
În contextul în care România nu mai dispune de rezerve mari și nici de capacități eficiente, menținerea minelor active ar aduce pierderi masive și o lipsă totală de competitivitate: „Soluția nu e să ținem minele artificial în viață, ci să sprijinim oamenii din Valea Jiului astfel încât să aibă alternative reale: investiții în industrie verde și energie regenerabilă, reconversie profesională pentru tinerii mineri, proiecte de infrastructură și turism, precum reindustrializarea pe modelul Ruhr din Germania.”
În încheiere, fostul subprefect Oana Andreea Biriș subliniază: „Valea Jiului trebuie să se transforme, nu să se agațe de un model economic care nu mai funcționează. A ține minele deschise ar însemna să pompăm în continuare miliarde de lei anual, fără beneficii pentru oameni sau economie. Ce trebuie menținut nu sunt minele, ci oameni și comunități care să aibă viitor.”