Pe 14 iulie 1789, o gloata manipulata si abrutizata, periferia mundana a mahalalelor pariziene, a atacat inchisoarea fortificata Bastilia din Paris. Pentru mitologia istoriografica nationala franceza, acest moment reprezinta o afirmare a curajului si eroismului, un element definitoriu al spiritului revolutionar, din care, in cativa ani, urma sa se nasca Republica. Generatii de istorici -unii grupati in institutii dedicate studiului Revolutiei Franceze, au creat mitul, au fundamentat actul de nastere al spiritului republicii laice si demolatoare, au legitimat sarbatoarea nationala de azi.
Cu tot elanul si nevoia punerii istoriei ultimelor doua secole a Frantei pe niste baze credibile, caderea Bastiliei ramane ceea ce este -un episod cel putin banal, cel mult macabru, al unui fenomen care a emancipat o lume, ducand in derizoriu natiunea care i-a dat nastere. Istoria e ironica, paradoxala, dar mereu pe masura faptelor.
Sa o luam cu inceputul …
In primul rand, nu avem de a face cu un act spectaculos prin singularitate. Moda atacului puscariilor fusese inaugurata cu aproape un deceniu inainte, in Londra, la Newgate (1780), cu ocazia Gordon Riots, de catre protestantii majoritari impotriva minoritatii catolicilor.
Demiterea lui Necker, ministrul rasfatat al opiniei publice -un personaj contradictoriu, enigmatic oarecum si sulfuros pe alocuri, a constituit pretextul unei agitatii publice bine canalizate prin agitatori precum Desmoulins, concretizata in atacuri de opereta asupra unor inchisori de pungasi cu fapte usoare -Saint-Lazare, la Force. Bineinteles, la Bicetre sau Chatelet -unde rezidau criminalii periculosi, curajul multimii si agitatorilor s-a cam lasat pe vine, preferandu-se o raita prin gradinile de la Tuileries, acolo unde regimentul de garda german condus de printul de Lambesc, avea ordine clare sa nu ii agite, sa ii lase sa isi faca de cap pana isi vor disipa energia.
Prea rai si prea obraznici, manifestantii sunt evacuati pana la urma in oras, unde o noapte intreaga -12 spre 13 iulie, profita de balbaiala logistica a comandantului trupelor regulate din Paris -marchizul de Bésenval, care intarzie sa traverseze Sena, plecand de la Invalides, si mai apoi prefera o pozitie defensiva pe Champs-de-Mars.
Parca la indigo cu evenimentele ultimelor saptamani din timpurile noastre, gloata incendiaza birourile de taxe din cartiere si Manastirea Saint-Lazare -un important centru social, care asigura hrana zilnica pentru sute de saraci si someri.
Pe acest fond tensionat, in dimineata zilei de 14 iulie, dupa ce profita de indecizia guvernatorului Sombreuil si goleste depozitul de arme si munitie de la Invalides, agatand inclusiv cateva tunuri, multimea se indreapta spre Saint-Antoine, unde se zvonise ca la Bastilia ar fi depozitata o mare cantitate de praf de pusca.
…zvonistica revolutionara, asemanatoare cu zvonistica din decembrie ’89 de la noi, la doua sute de ani distanta. Bastilia nu mai este ce era pe vremuri, isi pierduse din maretie si teroare, cu a ei garda compusa din 82 de invalizi (soldati raniti, cu handicapuri pe viata, nelasati la vatra ca masura de protectie sociala) si 32 de elvetieni din regimentul Salis-Samade, sub comanda unui oarecare Deflue -principal martor si povestitor pentru posteritate al evenimentelor din perspectiva asediatilor.
In fruntea acestei tentative de forta de ordine avem un incompetent slab de inger si de minte, pe numele lui marchizul de Launay.
La vederea multimii inarmate, el ordona parasirea pozitiilor defensive inaintate si o baricadare in interiorul fortaretei echivalenta cu pierderea oricarui contact cu exteriorul.
Urmeaza negocieri cu doua delegatii succesive ale revolutionarilor, intrerupte de altercatii cu victime de ambele parti.
Profitand de defectarea unui detasament militar comandat de sergentul Hulin, multimea trimite a treia si a patra delegatie ad-hoc la negocieri, solicitand predarea fortificatiilor, asta dupa ce reusise sa intre in una dintre curtile interioare si sa incendieze ce se putea arde pe acolo.
Fricosul Launay accepta in cele din urma predarea, in schimbul promisiunii ca garnizoana nu va avea de suferit …si surpriza, asediatorii nu se tin de cuvant. Aparatorii sunt masacrati in mod bestial, cu acte de canibalism din partea revolutionarilor exaltati, acestia band ostentativ din sangele victimelor. La randul sau, Launay este batut si tarat de multime spre Hôtel de Ville, mai apoi impuns cu sabia. Bucatarul Desnot il decapiteaza cu un cutit si capul sau e purtat in varful unui par prin tot orasul, ca simbol al victoriei.
Cam atat, Bastilia ramane goala dupa ce faptele s-au consumat si furia bestiala a gloatei s-a risipit. Nimic eroic, nimic inaltator, nimic despre civilizatie sau despre afirmarea unor valori -indiferent care ar fi ele. O inlantuire de greseli ale unor incompetenti, agitatie paroxistica, violenta si crima colectiva, savarsite cu bestialitate de o gloata mundana de la periferia sociala a capitalei Frantei, de minerii avant la lettre sositi sa „salveze” un personaj politic cel putin contestabil, demis cu cateva zile in urma.
Un stat fondat pe crima si dementa colectiva nu va putea niciodata recupera maretia naturala a unei natiuni. Nu a putut sa o faca Franta timp de doua secole, nu putem sa o facem noi dupa crima nedemna si bestiala din 25 decembrie 1989.
Exista momente in istorie cand crima, inlaturarea fizica a unui personaj este necesara pana acolo unde un atare gest devine salvator pentru chestiuni cu mult mai importante decat decaderea morala intrinseca a unui atare gest. Cezar a fost injunghiat in Senat in numele unor principii politice juste, cand proiectul sau politic ameninta bazele unei Republici de jumatate de mileniu. Crima de la Bastilia s-a petrecut dintr-un calcul politic marunt si fara relevanta, in slujba unui personaj politic obscur, aidoma acelor carora asasinarea lui Nicolae Ceausescu le-a fost indispensabila pentru accesul spre putere.
Jalnice episoade ale unei istorii damnate, simbolizand si prefigurand un viitor al ispasirii la nivelul unei intregi natiuni, pentru vina fondatoare a unei epoci.
Franta inca plateste crima. Ispaseste pentru 14 iulie 1789, pentru masacrul regimentului elvetian din 20 august 1792, pentru asasinarea impropriu denumita executie, din Place de la Concorde din 21 ianuarie1793.
Un personaj -geniu militar, genocidar in esenta politica, tulburat in viziune personala, va duce Franta si pe fancezi in prapastia exterminarii unor generatii intregi, intr-o epopee europeana eroica, dar vicioasa in viziunea sa imperiala, absurda si inutila in economia istoriei unei natiuni. Alte personaje, de statura incomparabil mai modesta, vor crea premisele ingenuncherii si umilintelor repetate -Sedan (1871) in fata Prusiei, Paris (1919) in fata Statelor Unite, Paris (1940) in fata Reichului lui Adolf Hitler, Indochina(1954), Algeria (1962), irelevanta Frantei de astazi, mereu inghesuita in mandria si egoul national de competitorul economic mai performant -Germania, de perfidul Albion cu a sa aroganta, de Statele Unite indiferente, nerecunoscatoare si tiranice pentru orice aspiratie, pretentie sau ideal national francez actual.
S-a comparat enorm in presa ultimelor decade revolutia franceza de la 1789 cu sora ei mai mica, de pe plaiuri mioritice, din decembrie 1989. Pot gasi deosebiri si asemanari, dar fundamentala mi se pare crima colectiva transformata in blestem pentru viitorime, crima a carei repercursiuni morale le resimtim dupa decenii si secole, crima ca o pata care nu se sterge, oricate argumente inalbitoare i-am aduce, oricat am incerca sa o ascundem -o nelegiuire cat un destin.
„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam” (Exodul 20, 5).