Un aromân traitor prin Bucuresti ma face bozgor intr-un comentariu. Pe undeva are dreptate si va voi lamuri acum despre ce este vorba.
Bozgor inseamna om fara patrie, pribeag, dezpamantenit de furtunile istorie si purtat aiurea, in locuri care nu sunt ale lui, pe meleaguri unde cauta mereu sa prinda radacini si sa piarda pecetea de nou venit.
Numele meu de familie este Ienci, tatal meu provine din Revetiș, comuna Dieci, judetul Arad, sat din lunca Crisului Alb, acolo unde muntii Apuseni imbratiseaza brusc si nefiresc, parca intr-un gest violent, campia.
Stramosii mei au fost traitori pe culmea golasa, firava si domoala, ce se naste din lunca cea mai de jos a curgerii domoale si serpuite a Crisului, cu bulboane adanci si maluri inalte, cu turme de bivoli negri si inspaimantatori, scufundati la ceasurile serilor de vara in namol si apa pana unde doar boturile cenusii si coarnele incolacite razboinic li se mai vad.
Stramosii mei au fost numiti in toate felurile, in acte intocmite de functionari plictisiti si ignoranti. La urma urmei, pentru ce si-ar fi batut capul sa ortografieze corect numele unor simpli tarani ai locului, in vremuri cand nici macar ortografia nu se statornicise, iar limbile se scriau de cele mai multe ori dupa bunul plac al celui cu penita si cu stiinta literelor la el?
Am fost facuti Ienci, Enci, Enciu, Iencsi, Encsi dupa mintea biraului. Cert e ca am trait sa ii aud pe bunici cum spuneau atunci cand isi afirmau identitatea: Enciu.
Un cuvant strident si nepotrivit cu coltul acesta de lume, un cuvant pe care l-am aflat mai apoi, cand am crescut si am pus mana pe carti, ca vine de foarte departe, de la sud de Dunare, din muntii inalti, care se pierd spre Adriatica si Egee. Enciu il regasim in splendida panoplie a romanitatii sud-dunarene, e un nume des intalnit in comunitatile de aromâni.
Am citit despre un capitan Enciu, in oastea lui Tudor Vladimirescu, spanzurat spre finalul revolutiei pentru raul narav de a jefui populatia rurala dintre Craiova si Bucuresti. E vorba de un Enciu -capitan de arnauti, mercenari balcanici si nu panduri olteni, autohtoni.
Cine sa fi fost stramosii mei rataciti in cotloanele ultimului petec de campie, la intalnirea cu muntii?
E greu de presupus si mai greu de afirmat. Stiu sigur doar doua lucruri -Enciu e un nume aromân, iar la Ineu, in apropiere relativa de Revetiș, a existat o garnizoana de akingii otomani, pe vremurile cand Buda era pasalac, nu capitala, cand Imperiul Otoman marsaluia increzator si victorios sa asedieze Viena.
Akingii nu erau turci, ci mercenari de toate natiile in armata otomana, un corp de cavalerie usoara, care se finanta din prada obtinuta in urma jafurilor.
Enciu se poate sa fi fost unul dintre ei, cum, la fel de bine, ar fi putut fi cioban la turmele intendentei otomane. Nu stiu si nu voi afla niciodata, ci doar voi putea banui sau broda pe fapte putine, spre deloc.
Tot Enciu e posibil sa fi ajuns pribeag si cu spaima in oase in partile mai linistite, unde Principatul Transilvaniei se intalnea cu Ungaria, dupa macelul si parjolul de la Moscopole, peste un veac.
Ce stiu cu certitudine e ca Enciu ai mei, din Revetiș si din Roșia de mai la deal, si-au purtat straiul locului si si-au vorbit doar limba romaneasca, singura pe care o stiau. Incovoiati, asimilati, cu identitatea originara pierduta iremediabil, au pastrat doar un nume, ca amintire a unui trecut pierdut, un nume stalcit si denaturat, la randul lui, intr-un exercitiu institutional al negarii legiferate si uitarii de sine al individului.
Bunicul purta titulatura in sat de Ion al lui Covaciu lui Covacelu. Bunii si strabunii mei se ocupau cu fieraria, atunci cand munca la camp permitea lucrul asta, iar satul ii tinea minte de fierari (covaci, de la maghiarul „kovacs”). Erau oameni intreprinzatori, care nu se temeau de drumul lung si de noi inceputuri. Astfel, o parte din fratii si surorile strabunicului emigrasera la inceput de secol XX in America, probabil in Texas, atrasi de mirajul si speranta Lumii Noi, avantajati si de perceptia culturala si religioasa baptista, pe care familia mea o dobandise, probabil, pe la sfarsit de secol XIX.
Mi-au mai ramas de la ei niste poze cu matusi si veri, cu mesaje emotionante si pline de dor caligrafiate pe spatele lor. Atat, in rest tacere si uitare. Aidoma lui Enciu plecat poate din Pind in urma cu secole, neamul lui Enciu din Dallas, Philadelphia sau NY-C e american, si-a uitat originea de pe colina golasa, pornita din apele Crisului.
I-am uitat si noi, cei ramasi, nu ne mai intrebam de ei si de destinul lor, traind doar emotia unor cartoane din care ne zambesc chipuri necunoscute, dar atat de dragi.
Mai vreau sa va povestesc despre un personaj si o revelatie -baba Mariuca.
Austera, uscativa, cu cearcane pronuntate, un ten masliniu si trasaturi nobile, Baba Mariuca era strabunica mea si a Angelei, verisoara mea de la Sebis. Isi pierduse vederea dupa ce isi pierduse si sotul, mult inainte sa ne nastem noi, dracii neobositi in vacante, atunci cand, arareori, ne adunam in ocolul cu doua case de la Revetiș.
Nu de putine ori, in joaca noastra, pandeam aratarea enigmatica si linistita, asezata mereu pe lavita din casa veche. Urcam in pridvorul de lemn cu pasul unor mici feline, nesigure si impleticite de departarea de mama lor, si priveam …
Tin minte bine senzatia pe care batrana oarba o starnea in mintea mea, un amestec de respect si teama, de admiratie si provocare, precum o ghicitoare nepatrunsa, proaspat izvodita de preoteasa Oracolului din Delphi. Ma impresiona tinuta neincovoiata, decenta si nobletea, simplitatea femeii fara vedere, dar cu multa patrundere si intelegere.
Baba Mariuca avea atitudinea teapana si nobila, poate putin aroganta si trufasa, poate doar mandria din neam, darzenia unui trecut nestiut, pe care copilul din mine se chinuia sa o desluseasca si nu o intelegea.
Am recunoscut-o mult mai tarziu, privind fotografii din alt secol, zarind aromâncele in port traditional, atat de frumoase si enigmatice in nobletea lor, cu aceleasi cearcane mari, ale trudei si zbuciumului interior, atat de specifice unui neam mereu alungat si dezradacinat.
Un frate aromân isi face un semen bozgor. Are dreptate, amandoi suntem la fel. Mereu dezradacinati si pierduti, cautand sa ne regasim.
Bineinteles, intentia si intelegerea lui sunt departe de a ne recunoaste unul pe celalat, stiinta lui, atunci cand pronunta cuvantul cheie, e departe de intelegera sensului sau.
Il iert, pentru ca mereu istoria e ironica si ne joaca feste.
Despre Voicu Ienci
Absolvent al Facultatii de Drept -Universitatea Babes-Bolyai (2000) si al Certificatului Profesional in Management -The Open University (U.K. 2013), Voicu Ienci este antreprenor si pasionat de istorie si politica.
Ideologic, este profund atasat conservatorismului clasic si un apropiat al viziunilor crestine pro-viata si pro-familie