Înainte de orice, să reținem ceva aparent simplu: postul nu este obligatoriu, reprezentând, biblic, o recomandare. Așadar, nu este poruncit, ci recomandat, nefiind un scop în sine, ci un mijloc, nereprezentând o performanță, ci un exercițiu interior de stăpânire de sine și deschidere către alte orizonturi. În consecință, nu este nici pricină de mândrie, dacă l-ai ținut, și nici de imensă rușine, dacă nu l-ai ținut. Mai ales, nu reprezintă o listă de alimente interzise, ca și cum Dumnezeu ar fi creat unele lucruri bune și altele rele, unele curate și altele necurate. Spre deosebire de iudaismul biblic, creștinismul nu operează cu asemenea categorii alimentare rituale, fapt lămurit inclusiv de Domnul Însuși, atunci când mută accentul de pe ceea ce intră în om pe ceea ce iese din inima lui. Da, da! Postul nu este, așadar, un exercițiu de suspiciune față de Creație, ci unul de libertate față de propriile dependențe. Nu alimentul este problema, ci raportarea noastră la el, modul în care am idolatrizat casnic anumite obișnuințe. În plus, iar așa se dărâmă schelele multor biografii închipuite de zisă sfințenie, cine postește mai mult și mai aspru nu devine automat mai virtuos sau mai uman. Frecvent, dimpotrivă. Acreala, aciditatea postului nemetabolizat trupește și sufletește duc la o gastrită canonică insuportabilă, dacă nu de-a dreptul caraghioasă. Desigur, nici neținerea lui ostentativă, cu țâfnă și mândrie, nu reprezintă cine știe ce izbândă a spiritului critic, iluminat. Niciun mâncător consacrat de carne nu câștigă automat înțelepciunea secularizată, ci eventual grăbește guta. Una peste alta, postul nu ar trebui să ne agite inutil, ci să ne ritmeze calendarul interior, să ne actualizeze întrebările, să ne exerseze voința și, după puterea fiecăruia, să ne îndemne la rugăciune, pocăință și generozitate. Altfel, putem ajunge să numărăm cu mare precizie zilele fără brânză, dar să nu observăm anii petrecuți fără milă. Zacusca, ea singură, nu a mântuit pe nimeni.
Din păcate, în Ortodoxia noastră actuală, unde se vorbește mai mult despre mâncare decât despre Hristos, s-a dezvoltat o întreagă cazuistică alimentară, pe cât de minuțioasă, pe atât de săracă în discernământ. Fără sare și fără piper. De la întrebările interminabile despre ulei, pește, fructe de mare și alte asemenea, că o vietate are sau nu sânge, până la transformarea pregătirii pentru Împărtășanie într-o contabilitate a abstinenței, riscăm să confundăm pedagogia ascetică a Bisericii cu regulamentul unei cantine. Or, Canonul 66 Trulan, referitor la Săptămâna Luminată, de pildă, ne îndeamnă tocmai la bucuria comuniunii și la împărtășirea cu Sfintele Taine, fără să condiționeze mecanic apropierea de Potir de un anumit număr de zile de post. Nu înseamnă că pregătirea este inutilă, ci că ea nu poate fi redusă obsesiv și regulamentar la stomac. Mai grav, peste toate acestea se așază o întreagă cultură paraștiințifică, în care pretinsul holism, homeopatia, curele miraculoase, suplimentele și tot felul de rețete pentru trup și suflet circulă printre credincioși cu o autoritate pe care nici măcar medicina serioasă nu și-o revendică fără dovezi. Este paradoxal cum oameni care invocă neîncetat Tradiția ajung să creadă aproape orice le promite vindecarea, purificarea sau întinerirea, cu condiția să fie ambalat suficient de spiritual, adică fals. În loc să ne ajute să distingem între credință și superstiție, între asceză și obsesie, între experiența personală și adevărul verificabil, această religiozitate difuză le amestecă pe toate, după care le binecuvântează cu interes strict material. O mizerie. La câtă zisă holistică și homeopatie este plină, paraștiințific, Ortodoxia noastră, cred că ar trebui să ne venim în fire. Indiferent ce mai debitează Cristela și alții ca ea.
Am cunoscut eu însumi experiența unui post extrem de aspru, cu apă, timp de patruzeci de zile, și tocmai de aceea nu confund mărturia personală cu recomandarea universală. O asemenea privare alimentară prelungită comportă riscuri medicale serioase, inclusiv la reluarea alimentației, și nu trebuie prezentată drept o metodă aflată la îndemâna tuturor. Ceea ce am înțeles însă, dincolo de limitele unei experiențe care nu poate deveni normă, este că postul creștin are de-a face cu libertatea, inclusiv față de propriile automatisme, cu descoperirea neașteptată a acelui mai mult care se poate naște din mai puțin. La urma urmelor, literatura filocalică nu descrie niște campioni olimpici ai nemâncării, ci oameni preocupați de limpezirea minții și de curățirea inimii. Nu întâmplător, Părinții leagă nevoința de discernământ, smerenie și iubirea aproapelui, fără de care orice performanță ascetică poate deveni o formă rafinată de narcisism religios. Social-teologic vorbind, întrebarea decisivă nu este câte alimente am eliminat din farfurie, ci câtă răutate, invidie, lăcomie, vanitate și indiferență am reușit să eliminăm din relațiile noastre cu ceilalți. Ce folos că nu mănânci carne dacă îți devorezi aproapele costiță după costiță? Ce folos că refuzi laptele dacă nu poți oferi unui însetat un pahar cu apă? Și, mai ales, ce folos că respecți toate prescripțiile alimentare dacă, la sfârșitul postului, te întâlnești tot cu tine însuți, mulțumit, nu cu Hristos, cu Judecătorul? Pe scurt și la obiect, că tot am intrat în perioada de așteptare a Întrupării, a Nașterii Domnului, postul nu este despre mâncarea pe care o refuzăm, ci despre omul pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, încercăm să nu-l mai ignorăm. Începând cu noi înșine și cu aproapele cel mai aproape.
DOXA!
Despre Radu Preda
Radu Preda este preot ortodox, teolog, eseist și conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, și-a continuat pregătirea academică în Germania și Grecia, obținând doctoratul în teologie la UBB Cluj, în 2002. Este specializat în teologie socială, etică și relația dintre Biserică și societate.
Între 2014 și 2020, Radu Preda a condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), fiind implicat în proiecte dedicate cercetării represiunii comuniste și recuperării memoriei victimelor. A fost director al Radio Renașterea, redactor-șef al revistei Renașterea și purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Clujului. Autor al mai multor volume de teologie și eseistică, este cunoscut pentru intervențiile sale publice pe teme religioase, sociale și culturale.