Mineritul uranifer din România a debutat oficial în anul 1952, în Munții Apuseni, la Băița Bihorului. Descoperirea zăcământului este legată de perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când o anomalie emanometrică a fost identificată din avion. Geologii germani au reușit să contureze destul de bine zăcământul, însă retragerea forțată din zonă i-a împiedicat să aprofundeze cercetările și să înceapă exploatarea sistematică. Există afirmații potrivit cărora autoritățile sovietice au preluat planurile germane de cercetare și exploatare, dezvoltându-le ulterior într-un ritm accelerat.
Exploatarea de la Băița – perioada „Sovrom Kvartit”
Cercetarea zăcământului s-a desfășurat extrem de rapid, iar exploatarea a început după numai un an, prin intermediul societății „Sovrom Kvartit”. Activitatea s-a desfășurat inițial în carieră deschisă, într-un ritm intens, care a marcat profund peisajul zonei. Urmele acestei exploatări sunt vizibile și astăzi, începând de la aproximativ trei kilometri de Băița Plai, unde relieful modificat reflectă amploarea intervențiilor miniere.
Forța de muncă a fost alcătuită din soldați, deținuți politici și localnici din Apuseni, atrași de salariile considerate, la acea vreme, foarte mari. Este dificil de apreciat în ce măsură acești muncitori cunoșteau riscurile asociate lucrului cu o substanță radioactivă. Faptul că, după ani de zile, au fost identificate pietre cu conținut ridicat de uraniu în fundațiile unor case sugerează că informațiile privind pericolul radioactivității nu au fost comunicate corespunzător. În cazul deținuților politici, condițiile de muncă erau deosebit de dure, iar protecția sănătății lor era practic inexistentă.
În perioada de vârf, la Băița au lucrat între 20.000 și 30.000 de persoane. Minereul extras era sortat inițial la Băița, apoi transportat la Dr. Petru Groza (actualul oraș Ștei), unde era măcinat în mai multe instalații de procesare, sortat din nou și încărcat în trenuri. Zilnic plecau cel puțin trei garnituri de tren cu concentrat de minereu uranifer, care ajungeau în Uniunea Sovietică prin nordul țării, la Halmeu.
Sterilul rezultat în urma exploatării era depozitat în halde situate în apropierea localității Băița Plai și pe Valea Calului. Deși legislația de mediu era aproape inexistentă la acea vreme, haldele au fost relativ bine izolate: unele au avut un pat de argilă, iar toate au fost acoperite pentru a preveni antrenarea substanțelor poluante de către ape și pentru a limita emanațiile de radon. Ulterior, după retragerea sovietică, unele dintre aceste halde au fost redeschise și exploatate, iar protecția lor a fost neglijată. Și în prezent, unele depozite rămân descoperite, continuând să emane radon în apropierea zonelor locuite.
Retragerea sovietică și continuarea exploatării
Activitatea în cariera de la Băița a durat aproximativ zece ani. În 1964, societatea „Sovrom Kvartit” s-a retras din România, lăsând în urmă o zonă afectată de poluare, numeroși lucrători cu probleme de sănătate și un oraș-colonie – Dr. Petru Groza (Ștei) – construit pentru a deservi activitățile miniere. Exploatarea a fost preluată de „Exploatarea Minieră Bihor”.
Înainte de retragere fusese început un tunel care a stat la baza dezvoltării minei Avram Iancu. Din acest tunel a fost realizat un puț vertical de aproximativ 400 de metri adâncime, situat în apropierea Vârfului Biharia. De la diferite niveluri ale puțului au fost dezvoltate rețele de galerii, planuri înclinate și lucrări de exploatare care, cumulate, au depășit 100 de kilometri.
La Băița Plai, uraniul era asociat cu formațiunea denumită „gresie vărgată-neagră”, în timp ce la Avram Iancu mineralizația era legată de lentile calcaroase intercalate între șisturi cristaline, adesea intersectate de fisuri mineralizate. În acest caz, uraniul se prezenta adesea sub formă pulverulentă, fiind ușor antrenat de apa utilizată în exploatare. Pentru a reduce pierderile, minerii erau nevoiți să perforeze „uscat”, fapt care creștea considerabil expunerea la praf radioactiv și riscul de îmbolnăvire.
Numărul angajaților a scăzut la aproximativ 4.000 de persoane, incluzând activitățile de cercetare și exploatarea minelor de sulfuri complexe din zonă. Totuși, condițiile de protecție a muncii s-au deteriorat progresiv, mai ales în anii ’70–’80. Apa pentru dușurile obligatorii a fost raționalizată, masa caldă a fost redusă, dispensarul minei a fost desființat, iar stația de epurare a apelor uzate a încetat să funcționeze, contribuind la poluarea localităților din aval. De asemenea, utilizarea dozimetrelor individuale a fost abandonată.
Circuitul ulterior al uraniului
După încetarea livrărilor către Uniunea Sovietică, uraniul extras în România a fost integrat în circuitul intern al industriei nucleare. Concentratul era transportat la Feldioara, la „Uzina R”, unde era prelucrat chimic până la obținerea produsului cunoscut sub denumirea de „yellow cake”. Acesta era apoi trimis la Pitești, unde era fabricat combustibilul nuclear utilizat în centralele nucleare.
În prezent, mina Avram Iancu se află în proces de închidere, finanțat din fonduri europene. Totuși, au mai existat activități limitate de exploatare, la scară redusă și subvenționate. Exploatarea haotică din trecut a dus la pierderea unor resurse valoroase, iar reluarea mineritului uranifer în zonă este considerată nerentabilă.
Consecințe sociale și de mediu
Mineritul uranifer a avut un impact major asupra comunităților locale. Mulți locuitori au devenit dependenți de activitatea minieră, iar declinul acesteia a generat dificultăți economice și sociale. Orașul Ștei și satele din jur, situate într-o zonă cu potențial turistic și agricol semnificativ, au fost declarate „zonă defavorizată” la sfârșitul secolului XX.
Din punct de vedere al mediului și al sănătății publice, efectele exploatării sunt încă vizibile: halde neprotejate, emisii de radon și zone contaminate.
Alte exploatări uranifere din România
Mina de la Băița Bihorului a fost prima exploatare uraniferă din România. Mai cunoscută la nivel public a fost însă mina de la Ciudanovița, situată aproape de graniță, unde activitatea a avut o amploare mai redusă și care a fost închisă mai devreme.
În prezent, singura mină activă este cea de la Crucea, în Carpații Orientali, la sud de Vatra Dornei. Există discuții privind deschiderea unei noi exploatări la Tulgheș, zonă în care au fost realizate lucrări de explorare, însă proiectul ridică semne de întrebare privind dezvoltarea durabilă și consultarea publică.
Toate activitățile din mineritul uranifer din România sunt gestionate de Compania Națională a Uraniului, cu sediul la București, care administrează și Uzina de la Feldioara.
Mineritul uranifer din România reprezintă un capitol complex al istoriei economice și industriale a țării, marcat de ritmuri accelerate de exploatare, implicații geopolitice, dar și de consecințe sociale și de mediu ale căror efecte se resimt și astăzi.