A avut revolutia franceza de la 1789 vreo clarificare ideologica si vindicativa unitara vreodata? Nu, iar ideile iluministe au capatat o consistenta abia tarziu, in fazele de maxima dezvoltare si sedimentare ale fenomenului, cand statul francez rezultat din revolutie a stabilit norme si programe politice si de guvernare propagate in institutii organizate si functionale.
Totul a inceput ca o actiune pestrita, eterogena, cu solicitari dintre cele mai diverse, de la ingradirea constitutionala a monarhiei, nevoia de paine, eliberarea unor personaje din inchisori si pana la radicalism republican, reforma sociala prin redistribuirea bogatiei sau chiar prin exterminarea fizica a unor categorii de francezi.
Liantul care a asigurat coeziune desfasurarii unor evenimente pe parcursul a 6-7 ani l-a reprezentat un sentiment, o stare psihologica avand o dimensiune colectiva, revolta impotriva tuturor lucrurilor si a unei stari de fapt identificata in prezentul politic.
A fost revolta impotriva starii liberale, a Conventiei in timpul monarhiei constitutionale, apoi impotriva Conventiei girondine. S-a alunecat fanatic si extrem in teroarea iacobina, cu consecinte grave si greu de masurat, pentru a se produce intoarcerea mai apoi din furie si excese spre Conventia thermidoriana si Directorat.
Finalul a implinit ceea ce putuse fi deja anticipat inca din anii 1793-1794, ai marii Terori: strada, actiunea violenta si radicala nu poate sa creeze solutii, societatea iese slabita si dezorganizata din asemenea actiuni, puterea statala si institutionala proclamata ca democratie populara fie se dizolva, fie aluneca in autoritarism din nevoia naturala de minima ordine institutionala si predictibilitate a actiunii publice.
Revolutia a esuat in autoritarismul Consulatului si mai apoi in absolutismul unei monarhii napoleoniene devenita imperiu in ultimele sale faze.
Abia dupa esecul napoleonian, in deceniile de transformare dintre 1815 si A Doua Republica Franceza putem spune ca modelul iluminist a fost fundamentat progresiv si consacrat social si institutional, fiind apoi rafinat in etape pana in preajma Primului Razboi Mondial.
100 de ani de framantari si un pret de milioane de vieti omenesti -asta a insemnat un sentiment colectiv de revolta simbolizat de caderea fortaretei Bastilia -un eveniment obscur, al unui fenomen mult mai larg si mai complex decat semnificatia fondatoare acordata de mitologia nationala franceza.
Astazi Franta se afla inapoi, in acel moment politic periculos si pervers al furiei, al violentei explicite in contrapondere cu motivatia si scopurile ambigue, al distrugerii de dragul nimicirii si ruinei.
Revoltele Parisului au cuprins intreaga Republica, de la granita de nord -radiind si in pasnica Belgie, pana in sudul marsiliez, iar administratia Macron si guvernul socialist Lecornu dau semne ca sunt la fel de precare precum ministrii lui Ludovic al XVI-lea dupa destituirea lui Necker.
Modul de actiune a actualei revolte tradeaza foarte bine lipsa programului si solutiilor. Radicalii de stanga nu sunt, cel putin deocamdata, capabili sa impace propriile idei cu platforma ideologica a vestelor galbene, in timp ce revendicarile initiatoare ale revoltei liceelor dau semne de dizolvare intr-o evolutie anarhica, a tribunilor si oratorilor la colt de strada, in traditia lui Desmoulins, de aceasta data in online, odata cu dezvoltarea tehnologica.
Din pacate, pe starea anomica actuala, in economia revoltei pariziene 2026, se suprapune -din ce in ce mai pregnant si cu forta unui Moloch mitic, agenda extremismului religios islamic, al unei componente sociale actuale care tinde sa acapareze chiar statistic intreaga societate construita pe bazele laice si republicane.
Franta republicana, patria comuna si toleranta a ateilor, agnosticilor si crestinilor in diverse proportii, se topeste revolutionar in extrema wahhabita islamica sau in șiismul vindicativ, prin participarea plenara, ca forte si factori revolutionari, a unor comunitati prezente, ce nu isi gasesc logica si ascendentul existential decat in ineptia socialista si neo-marxista a unor guvernari din ultimele trei-patru decenii ale politici franceze.
Anarhia distruge obiecte si idei, comunitati si reguli. Extremismul islamic isi creeaza bazele de putere pe spatiul parjolit si golit de revolta si frustrare, la fel cum monarhia absolutista a lasat locul Terorii pe parcursul a catorva ani, in doar cativa pasi.
Trecerea de la o elita aristocratica la una a revolutionarilor intransigenti si nemilosi s-a facut cu concurs si validare populare. De ce nu s-ar intampla la fel trecerea de la Adunare Nationala si Academie la imami si consilii revolutionare ale Islamului cuceritor?
Chestiunea este cu mult mai grava acum si cu potential de propagare mult mai rapid, in conditiile in care tehnologia comunicationala actuala imputerniceste individul si grupurile de actiune infinit in comparatie cu mijloacele rudimentare de acum mai bine de doua secole.
Aplicand lectiile nasterii si dezvoltarii revolutiilor anterioare, avem o regula de aur: nu grupurile mari si numeroase orienteaza sensul revolutiei, ci acelea cu ideologie atat de extrema si intransigenta, cu atat de mare fanatism al actiunii, incat asigura caracterul absolut al schimbarii paradigmei societare.
Nu este greu de inteles si vizualizat care dintre componentele revoltei actuale exceleaza prin radicalism si fanatism, fiind ajutata atat de anarhisti cat si de extrema stanga.
Revolutia rusa din 1917, laolalta cu cronologia distrugerii sistematice de catre bolsevici a aliatilor politici de etapa (mensevici, marxisti internationalisti, eseri, mejraionti sau anarhisti) este elocventa despre cum Islamul extrem are toate premisele instaurarii si sacrificarii ante omnia a stangii radicale de astazi.
Lectia de capatai a istoriei ne invata ca ceea ce devine uitare contine germenii repetitiei.
Atat Franta, cat si Uniunea Europeana au practicat la scara istorica europeana uitarea.
Au fost uitate bazele civilizationale europene, au fost uitate ideile iluminismului si lectiile revolutiilor, s-au sters complet din memoria institutionala motivele pentru care, timp de doua secole, statul national din Europa a trasat linia rosie a interdictiei colonizarii de populatii straine de cultura si civilizatia locului.
Toata desfasurarea istorica a actualei etape imi aminteste de capodopera literara si filozofica a lui Gabriel Garcia Marquez, „Un veac de singuratate”.
Precum generatiile ce se succed in familia Buendia, generatiile de politicieni europeni si occidentali sufera de boala uitarii, aceea care ii face succesiv sa repete un trecut devenit cliseu, iar rezultatul nu poate fi decat destructia finala.
Germenii acesteia stau in insasi inceputul istoriei modernitatii, bine ascunsi, constientizati si temuti oarecum, dar apoi uitati, pentru a reveni si a se implini la final.
Evenimentele declansate in Franta la 1789 au fost modelul elocvent al teoretizarii revolutiei care a urmat, demers realizat tocmai pentru ca un intreg continent si o intreaga lume sa nu uite cum si de ce s-a intamplat.
Statul national cladit pe iluminism si pe imboldul politic revolutionar francez s-au construit pe parcursul unui secol, in dauna viziunilor politice imperialiste, pentru ca in deceniile apropiate sa se intoarca la aceleasi constructii politice cu caracter imperial si sa alunece mai departe spre faza furiei latente mai intai, exprimate plenar mai apoi.
Un ciclu istoric mai lung decat destinul familiei Buendia, desfasurat in acel loc in care totul se construieste si totul pare ca evolueaza, in timp ce esenta existentiala converge spre un sfarsit prevazut doar de spectatori si prea putin de personajele damnate la pierderea memoriei, se desfasoara in fata noastra, fara sa il deslusim pe deplin.
Prin accidentul istoric al uitarii, Franta si Europa nu este doar leaganul existentei si identitatii noastre.
Ne vine greu sa credem si sa intelegem, dar Europa poate foarte usor, prin propriile noastre greseli, prin propria noastra uitare, sa devina locul disparitiei noastre, ca purtatori ai unor valori si ai unei civilizatii.
Europa nu e doar casa, e si Macondo, orasul intemeiat de o familie, ce a preferat sa uite mereu, pana a disparut definitiv.
Despre Voicu Ienci
Absolvent al Facultatii de Drept -Universitatea Babes-Bolyai (2000) si al Certificatului Profesional in Management -The Open University (U.K. 2013), Voicu Ienci este antreprenor si pasionat de istorie si politica.
Ideologic, este profund atasat conservatorismului clasic si un apropiat al viziunilor crestine pro-viata si pro-familie