Alin Buși: Misiunea noului premier, oricare ar fi el, este să producă mai mult, nu doar să taxeze mai mult!
Noul premier va prelua o Românie în care aproape întreaga dezbatere economică a fost înghițită de deficit, datorie, taxe și reduceri de cheltuieli, deși adevărata provocare este mult mai complicată: cum repari finanțele statului fără să oprești motorul care trebuie să le alimenteze? România are nevoie de disciplină bugetară, restructurarea aparatului public, reducerea risipei și o colectare fiscală mai eficientă, însă acestea sunt frânele și reglajele unei mașini care, înainte de toate, trebuie să aibă motor. Iar motorul este economia reală: energia, industria, construcțiile, agricultura, exporturile, tehnologia, comerțul, investițiile și milioanele de români care muncesc în aceste sectoare. Următorul Guvern nu va trebui, așadar, doar să găsească mai mulți bani pentru stat, ci să creeze condițiile în care România să producă mai mulți bani.
Cifrele arată cât de îngust a devenit drumul. Prognoza de primăvară a Comisiei Europene estimează pentru România o creștere economică reală de numai 0,1% în 2026, după 0,7% în 2025, în timp ce inflația este proiectată la 7%, șomajul la 6,3%, deficitul bugetar la 6,2% din PIB, iar datoria publică la 61,6% din PIB. Pentru 2027, Comisia vede o revenire a creșterii economice la 2,3% și o scădere a inflației la 3,7%, dar deficitul ar rămâne la 5,8% din PIB, iar datoria ar urca la aproximativ 63,4% din PIB. Mai grav, după deficitul de 9,3% din PIB din 2024 și cel de 7,9% din 2025, România continuă să transporte în spate un rucsac fiscal mult prea greu pentru viteza cu care înaintează economia.
Aceasta este ecuația pe care noul premier va trebui să o rezolve fără să rupă creionul: o economie care aproape stagnează trebuie să susțină simultan consolidarea bugetară, investițiile, serviciile publice, plata dobânzilor și o datorie în creștere. Comisia Europeană avertizează deja că ajustarea fiscală și inflația ridicată reduc venitul real disponibil, iar indicatorii recenți indică slăbiciuni în comerțul cu amănuntul, producția industrială și turismul intern. În același timp, consumul, care ani întregi a funcționat ca unul dintre caii principali ai trăsurii economice românești, pierde din putere.
În acest context, cea mai simplă soluție ar fi și una dintre cele mai periculoase: să transformăm din nou politica economică într-o vânătoare de taxe. Statul român seamănă uneori cu un proprietar care, văzând că moara produce mai puțină făină, nu repară mecanismul, ci mărește partea pe care o ia din fiecare sac. Numai că nu poți scoate la infinit mai mulți bani dintr-o economie care aproape nu mai crește. Poți majora o cotă, poți elimina o facilitate și poți lărgi baza de impozitare, dar la capătul fiecărui tabel de la Ministerul Finanțelor există o companie care trebuie să vândă, un angajat care trebuie să producă și o familie care trebuie să își permită să cumpere. Dacă apeși simultan asupra tuturor, riști să descoperi că ai mărit procentul dintr-un tort care între timp s-a micșorat.
Energia trebuie să devină combustibil pentru reindustrializare, nu doar o altă factură
Prima mare miză este energia. Criza energetică din 2026 demonstrează din nou că prețul electricității și gazului nu este doar o problemă pentru factura familiei, ci unul dintre principalii determinanți ai competitivității unei economii. Comisia Europeană estimează că șocul energetic al acestui an menține inflația României la aproximativ 7%, iar la nivel european energia este unul dintre principalii factori care împing în sus costurile de producție, transport și, în cele din urmă, prețurile de consum.
România are nevoie de capacități suplimentare de producție, de investiții în rețele și stocare și, mai ales, de o strategie prin care avantajele producției interne să ajungă și în fabrici. Energia este sângele industriei: dacă circulă scump și cu sincope, întregul organism economic devine mai lent. Contractele pe termen lung, în limitele legislației europene și ale regulilor concurențiale, investițiile în capacități noi și stabilitatea cadrului de reglementare trebuie privite și prin prisma competitivității industriale. Nu ajunge să spunem că România produce energie; întrebarea economică este la ce cost poate industria românească să o cumpere și ce avantaj îi oferă acest lucru față de concurenții din alte state?
Industria auto este un test aproape perfect. Datele ACAROM arată că în primele opt luni ale anului 2026 au fost produse în România 319.750 de automobile, dintre care 169.014 la Dacia și 150.736 la Ford Otosan. Numărul este impresionant, dar ascunde și un avertisment: producția a fost cu 7,8% mai mică decât în aceeași perioadă din 2025, când fuseseră fabricate 346.800 de unități. Nu este un motiv pentru concluzii catastrofice, dar este încă o dovadă că o industrie puternică nu trebuie tratată ca o cetate care nu poate fi cucerită.
Automobilul viitorului seamănă tot mai puțin cu o simplă mașină și tot mai mult cu un computer pe roți. Bateriile, electronica, software-ul, inteligența artificială, semiconductorii și automatizarea schimbă lanțurile de producție, iar următorii ani vor redistribui investiții de miliarde între statele care reușesc să ofere cea mai bună combinație de energie, infrastructură, oameni, fiscalitate și stabilitate. România trebuie să treacă de la politica de apărare a fabricilor existente la ofensiva pentru următoarea generație de investiții, prin parcuri industriale pregătite, acces la infrastructură rutieră și feroviară, energie disponibilă și proceduri de autorizare care să se măsoare în luni, nu în ani.
Construcțiile sunt al doilea piston al aceluiași motor. Comisia Europeană estimează că formarea brută de capital fix va accelera în 2026, susținută inclusiv de revenirea construcțiilor rezidențiale și de investițiile publice în infrastructură, acestea din urmă urmând să se apropie de 7% din PIB. Este o oportunitate enormă, dar firmele românești au nevoie de un calendar multianual al proiectelor publice, astfel încât să poată cumpăra utilaje, angaja oameni și planifica investiții. Nu poți cere unui constructor să alerge un maraton dacă îi spui traseul cu zece minute înainte de start.
Pe piața locuințelor, orice program de susținere a creditării trebuie calibrat cu grijă, pentru ca banii publici să nu se transforme pur și simplu în prețuri mai mari. România are nevoie și de o piață a chiriilor matură, cu contracte clare, protecție pentru chiriași, garanții juridice pentru proprietari și o fiscalitate suficient de simplă încât declararea chiriei să fie regula, nu excepția.
România trebuie să înceteze să exporte sacul și să importe cutia frumos ambalată
A doua mare schimbare privește exporturile și valoarea adăugată. România nu are nevoie doar de mai multe camioane care trec frontiera, ci de camioane care transportă produse mai valoroase. Diferența dintre exportul de materie primă și exportul unui produs finit este diferența dintre a vinde lemnul și a vinde mobila, dintre a exporta cereale și a exporta alimente procesate, dintre a trimite peste graniță o resursă și a păstra acasă fabrica, salariile, furnizorii, logistica, taxele și profitul.
Aici agricultura și industria alimentară sunt esențiale. Standardizarea produselor, controalele ANSVSA și respectarea cerințelor piețelor externe trebuie privite inclusiv ca instrumente de politică economică. Un lot neconform depistat într-un stat străin poate pune o pată nu doar pe eticheta unei companii, ci și pe umbrela sub care exportă ceilalți producători români. „Made in Romania” trebuie tratat ca un pașaport comercial: cu cât este mai credibil, cu atât trece mai ușor granițele.
Miza mai mare rămâne însă procesarea. România trebuie să urce treaptă cu treaptă pe scara valorii adăugate și să evite situația în care exportăm materia primă pe ușa din spate și cumpărăm produsul finit, mult mai scump, pe ușa din față. O fabrică de procesare înseamnă nu doar investiția inițială, ci furnizori locali, transportatori, mentenanță, servicii, salarii și taxe. Acesta este multiplicatorul pe care politica economică trebuie să îl urmărească.
În același timp, România pornește deja cu o vulnerabilitate externă importantă. Comisia Europeană estimează deficitul de cont curent la 6,9% din PIB în 2026 și 6,4% în 2027. Cu alte cuvinte, economia continuă să consume și să investească mai mult decât poate acoperi prin veniturile externe, iar exporturile competitive și substituirea inteligentă a unor importuri devin mai mult decât sloganuri industriale: sunt componente ale echilibrului macroeconomic.
Predictibilitatea fiscală este cimentul care trebuie să lege toate aceste politici. Industria alimentară, tutunul, băuturile răcoritoare, retailul și celelalte sectoare puternic reglementate nu au nevoie neapărat de promisiunea că taxele nu vor crește niciodată, ci de posibilitatea de a ști din timp cum vor evolua. Un investitor poate construi o fabrică într-un stat cu fiscalitate mai ridicată dacă poate calcula costurile pentru următorii ani; îi este mult mai greu să investească într-un stat în care regulile sunt rescrise permanent. Capitalul este precum apa: caută traseul cu cele mai puține obstacole și, odată ce găsește o albie mai predictibilă, este greu de adus înapoi.
IT-ul românesc trebuie să treacă de la exportul de creiere la exportul de proprietate intelectuală
Industria IT&C este una dintre poveștile de succes ale economiei românești, dar următorul capitol nu poate fi scris cu aceeași rețetă ca primul. România a construit un bazin important de programatori și specialiști, însă inteligența artificială modifică rapid modelul industriei. Miza nu mai este doar câți oameni pot scrie cod pentru proiectele altora, ci câte produse, platforme, brevete și companii tehnologice putem construi aici.
Statul nu trebuie să aleagă artificial câștigători, dar poate construi pista de decolare. Start-up-urile din inteligență artificială și tehnologie pot avea acces la instrumente de garantare și finanțare, universitățile trebuie conectate mai bine cu industria, iar digitalizarea administrației poate deveni o piață uriașă pentru firmele care pot demonstra competență reală. Cadastrul, identitatea electronică, plățile către stat, sănătatea digitală și interoperabilitatea bazelor de date nu sunt simple aplicații; ele reprezintă autostrăzile digitale ale statului.
Dacă România construiește aceste sisteme inteligent, câștigul este dublu: cetățeanul primește servicii mai bune, iar companiile care dezvoltă soluțiile acumulează experiență pe care ulterior o pot exporta. Dacă le construiește prost, vom avea încă o generație de platforme scumpe care se blochează exact când cetățeanul are nevoie de ele. România trebuie să treacă de la exportul de creiere la exportul produselor create de aceste creiere.
Avem nevoie de fabrici, dar fabricile nu lucrează singure
Toate strategiile de reindustrializare se lovesc însă de un zid care crește aproape în tăcere: forța de muncă. Comisia Europeană arată în recomandările sale din 2026 că România continuă să aibă probleme majore de competențe și de aliniere a educației la piața muncii. Peste 40% dintre elevii români de 15 ani nu ating nivelul minim de competență la matematică, citire și științe, comparativ cu o medie europeană sub 30%. În mediul rural, rata părăsirii timpurii a educației ajunge la 23,7%, față de 4,6% în orașe. Și poate cea mai dură cifră pentru relația dintre școală și economie este aceasta: numai 7,2% dintre participanții recenți la învățământul profesional au beneficiat de învățare la locul de muncă, față de o medie europeană de 65,2%.
Aceste cifre sunt becurile roșii aprinse pe bordul economiei. Poți construi parcul industrial, poți trage conducta de gaz și fibra optică, poți termina autostrada până la poarta fabricii, dar dacă înăuntru nu găsești tehnicieni, electricieni, mecanici, operatori și ingineri, hala rămâne doar o cochilie foarte scumpă.
De aceea, calificarea și recalificarea trebuie tratate ca infrastructură economică. ANOFM, companiile, patronatele, școlile profesionale și universitățile trebuie să construiască împreună programele, iar indicatorul succesului nu trebuie să mai fie numărul diplomelor tipărite, ci numărul oamenilor care obțin un loc de muncă și rămân angajați. România nu are nevoie de cursuri pentru sertar, ci de competențe pentru fabrică, laborator, șantier și compania de tehnologie.
În plus, presiunea demografică va crește. Soluția nu poate fi una singură, ci o combinație între productivitate mai mare, automatizare, calificarea populației inactive, atragerea înapoi a unei părți din diaspora și imigrație economică bine administrată. Economia românească intră într-o perioadă în care fiecare om calificat va conta mai mult, iar capitalul uman riscă să devină resursa mai rară decât capitalul financiar.
Banii europeni sunt podul. Problema este ce construim la capătul lui
România dispune pentru perioada 2021–2027 de o alocare europeană de aproximativ 31 de miliarde de euro prin politica de coeziune, la care documentele oficiale indică o contribuție națională de aproximativ 15,5 miliarde de euro, separat de finanțările NextGenerationEU. Este o cantitate uriașă de combustibil pentru modernizare, dar banii europeni sunt doar combustibilul, nu destinația.
Ani întregi ne-am lăudat cu absorbția ca și cum simplul fapt că am cheltuit banii ar fi fost suficient. Nu este. Un miliard de euro poate produce o autostradă care reduce costurile de transport timp de 30 de ani sau poate fi pulverizat într-o multitudine de proiecte cu efect economic redus. Diferența dintre cele două situații este diferența dintre contabilitate și dezvoltare.
Autostrăzile, căile ferate, rețelele electrice, conductele, infrastructura de apă, parcurile industriale, școlile profesionale și digitalizarea sunt scheletul pe care economia privată își poate construi musculatura. Comisia Europeană arată că investițiile finanțate din fonduri UE și exporturile nete contribuie pozitiv la creșterea României în actuala perioadă, în timp ce investițiile publice sunt estimate să urce de la aproximativ 6% la aproape 7% din PIB în 2026.
Dar aici se ascunde și ceasul care ticăie. În 2027, după încheierea Mecanismului de Redresare și Reziliență, Comisia estimează o încetinire a investițiilor guvernamentale și consideră că investițiile private ar trebui să preia o parte mai mare din rolul de motor al creșterii. Fereastra actuală nu va rămâne deschisă la nesfârșit. România trebuie să folosească banii europeni ca pe schela cu care își ridică economia, nu ca pe o perfuzie fără de care aceasta nu mai poate funcționa.
Noul premier trebuie să facă statul mai suplu și economia mai mare
Aceasta este, în fond, adevărata misiune economică a viitorului premier. România nu poate ignora deficitul și datoria. Datoria publică este proiectată de Comisia Europeană să urce de la 59,3% din PIB în 2025 la 61,6% în 2026 și 63,4% în 2027, în principal pe fondul deficitelor încă mari și al costurilor cu dobânzile. În același timp, deficitul ar rămâne la 6,2% în 2026 și 5,8% în 2027, mult peste pragul european de referință de 3%. Aceste cifre nu pot fi ascunse sub covor, pentru că muntele de sub covor începe să se vadă.
Dar există două moduri de a reduce povara. Primul este să tai, să taxezi și să comprimi până când cifrele încap din nou în tabel. Al doilea este să faci toate reformele necesare, dar în același timp să mărești economia care susține tabelul. România are nevoie de a doua variantă. Noul premier trebuie să facă statul mai suplu și economia mai mare, să reducă risipa fără să sacrifice investițiile productive, să colecteze mai bine fără să transforme contribuabilul corect în bancomatul fiecărei crize bugetare și să combată evaziunea înainte de a inventa o nouă taxă pentru cei care deja plătesc.
Economia românească seamănă astăzi cu un motor care încă funcționează, dar are mai mulți martori aprinși în bord: creștere de numai 0,1%, inflație de 7%, deficit de peste 6%, datorie în creștere, producție industrială sub presiune, lipsă de competențe și un consum care nu mai poate trage singur întreaga mașină. Soluția nu este să lovim bordul până se sting becurile. Soluția este să deschidem capota. Energia trebuie să devină avantaj industrial, infrastructura trebuie să reducă distanța dintre fabrică și piață, agricultura trebuie să exporte mai mult produs finit, IT-ul trebuie să producă proprietate intelectuală, școala trebuie să pregătească oamenii de care economia are nevoie, iar miliardele europene trebuie transformate în active care vor produce valoare și după ce ultimul euro de la Bruxelles va fi cheltuit.
România are încă resurse, poziție geografică, acces la piața unică europeană, o bază industrială importantă, specialiști, capital privat și o fereastră uriașă de finanțare europeană. Nu pornim de la zero. Dar nici nu mai avem luxul de a merge cu frâna de mână trasă și de a compensa lipsa vitezei turnând taxe suplimentare în rezervor.
Adevărata fișă a postului pentru noul premier nu ar trebui să fie doar aceea de a închide următorul buget și de a împinge deficitul câteva zecimi mai jos, ci de a răspunde unei întrebări pe care România a amânat-o prea mult: din ce vom produce prosperitate peste zece ani? Dacă răspunsul va rămâne „din taxe, consum și împrumuturi”, vom continua să rostogolim aceeași problemă de la un Guvern la altul. Dacă răspunsul va fi energie, industrie, tehnologie, infrastructură, exporturi cu valoare adăugată, capital privat și oameni mai bine pregătiți, atunci România poate transforma actuala perioadă dificilă dintr-o frână într-un punct de relansare. Un premier poate administra o economie. Un premier bun trebuie să îi dea direcție.
Despre Alin Buși
Alin Buși este un antreprenor român originar din Dej, care și-a construit un nume puternic în industria construcțiilor din Marea Britanie. Fondator al unei companii care activează pe piața londoneză, Buși a ajuns să coordoneze o echipă de până la 150–200 de oameni și un business care a raportat pentru 2024 o cifră de afaceri de aproximativ 7 milioane de lire sterline. Ambițios, pragmatic și orientat spre rezultate, Alin Buși reprezintă profilul antreprenorului român care a reușit să transforme munca și experiența într-o afacere solidă pe una dintre cele mai competitive piețe europene.
