Cine erau majoritari în Cluj-Napoca în 1918, la Marea Unire? Românii sau maghiarii?
În anul 1910, Imperiul Austro-Ungar a realizat un referendum din care a rezultat că în Cluj locuiesc aproximativ 10.000 de români, 48.000 de maghiari şi circa 6.000 de evrei. Este clar că românii erau minoritari în Cluj.
Cluj-Napoca era un centru al naţiunii maghiare din Ungaria răsăriteană și un centrul administrativ și politic al întregului Ardeal. Românii erau minoritari şi avea un rol marginal în viaţa culturală, educativă, socială a oraşului, românii locuind mai degrabă în actual sat Feleacu și vechiul sat, azi cartier al Clujului – Mănăștur. Clujul era un centru simbolic al intereselor naţiunii maghiare și totodată era cel mai important oraş din partea răsăriteană a Ungariei.
După Mare Unire când armată română intră în Cluj, autorităţile române au dus politici care să dubleze într-o primă etapă identitatea maghiară a oraşului cu o identitate românească, pentru ca apoi demografic vorbind, românii să devină majoritari în Cluj.
Absolut JENANT ARTICOLUL prin IGNORANȚA AUTORILOR! Numai faptul că este scris COPIIND dintr-o SINGURĂ SURSĂ este de natură să să creeze serioase dubii privind OBIECTIVITATEA lui! Dar, de la niște persoane CARE SUNT INCAPABILE SĂ DEOSEBEASCĂ UN RECENSĂMÂNT DE UN REFERENDUM, la ce altceva să te aștepți decât la VORBIT PROSTII?! Adică, în 1910 A AVUT LOC UN RECENSĂMÂNT, iar nu ”referendum” cum scriu ignoranții autori! Asta e prima prostie! A doua prostie este legată de numărul evreilor în 1910, iar cifra de ”circa 6000” este CONTRAZISĂ CHIAR DE TABELUL PREZENTAT, UNDE, ÎN ANUL 1910, LA ”EVREI” ESTE ”LINIE”, adică ZERO! Ignoranții autori Bolovani HABAR N-AU că, DE FAPT, recensământul UNGAR din 1910 a înregistrat LIMBA MATERNĂ, IAR NU ETNIA! Iar cele două mulțimi NU SUNT CONGRUENTE, fie și numai pentru că existau căsătorii mixte, în care limba maternă nu coincidea cu limba tatălui, iar etnia o dădeau DE REGULĂ TAȚII, iar nu mamele. Apoi, multe sute de mii de israeliți din cei peste 930.000 înregistrați în Ungaria AVEAU LIMBA MATERNĂ UNGARĂ, DAR NU ERAU UNGURI! Numai că erau și cam jumătate dintre ei care aveau ca limbă maternă IDIȘ, limbă care nici nu figurează printre limbile materne ale recensământului, NICI MĂCAR LA RUBRICA ”ALTA”! Limbile materne înregistrate erau ungara, germana, slovaca, româna, croată, sârbă și ucraineană. Altfel spus, DE REGULĂ (cu extrem de puține excepții) israeliții sunt înregistrați ca având limba maternă ungară! Multe zeci de mii de germani (șvabi) aveau limba maternă ungară, dar erau germani! La asta se mai adăugau MISTIFICĂRILE RECENZORILOR, printre care și aceea că treceau ca având limba maternă ungară și pe unii dintre cei care declaraseră că știau ungurește! Dar mistificările au atins INCLUSIV GROTESCUL, cum s-a întâmplat în cercul NagyKaroly, unde între cele două recensăminte din 1900 și 1910 AU DISPĂRUT 90% dintre cei cu limba maternă germană, circa 2700 de persoane, iar NUMAI DIN DOUĂ SATE, MezoPetri (Petrești) și MezoTerem (Tiream) AU DISPĂRUT PESTE 2000 de persoane cu limba maternă germană, crescând corespunzător numărul celor cu limba maternă ungară! La Petrești, din 1212 ”germani”, 100 și ceva de ”unguri” și cam 50 de români în 1900, în 1910 sunt 1455 de persoane TOATE CU LIMBA MATERNĂ UNGARĂ! La Tiream, din 822 în 1900, mai rămăseseră …. 12 în 1910! Iar după ce a recenzat limba maternă, la partea analitică, autorii recensământului transformă limba maternă în etnie! Motivul? Ca să poată SPORI NUMĂRUL ETNICILOR UNGURI, care, la recensământul ungar anterior, cel din 1900, abia se ridica la circa 8,7 milioane, în timp ce numărull celor cu alte limbi materne decât ungara TRECEA DE 10,3 milioane! Pe scurt, ”NAȚIUNEA UNGARĂ” ERA MINORITARĂ ÎN PROPRIUL ”STAT NAȚIONAL”! În realitate, Ungaria era MULTINAȚIONALĂ, căci cuprindea TREI NAȚIUNI ÎNTREGI: croată, slovacă și ungară, precum și părți din alte națiuni ca germană, română, sârbă, ucraineană! Tocmai pentru că recensămintele ungare recenzau numai limba maternă, nu și etnia, cifrele din tabel NU CORESPUND REALITĂȚII! Apoi, în România interbelică a avut loc UN SINGUR RECENSĂMÂNT AL POPULAȚIEI, ÎN 1930! Pentru anul 1920 sunt doar estimări. Dar, recensământul românesc din 1930 înregistra ATÂT LIMBA MATERNĂ, CÂT ȘI ETNIA, iar din cifrele sale se pot vedea relativ ușor ”manoperele” ungare, inclusiv faptul că mulțimile respective NU SUNT ÎN RAPORT DE CORESPONDENȚĂ BIUNIVOCĂ, așa cum consideră recensămintele ungare! O altă prostie a Bolovanilor este aceea că autoritățile române ar fi dus pretinse ”politici care să dubleze într-o primă etapă identitatea maghiară a oraşului cu o identitate românească, pentru ca apoi demografic vorbind, românii să devină majoritari în Cluj.” Aceasta însă este nu doar prostie, ci chiar TICĂLOȘIE a Bolovanilor, fiindcă, în fapt administrația românească A ELIMINAT RESTRICȚIILE ANTERIOARE LA STABILIREA ROMÂNILOR ÎN ORAȘE, valabile sub fosta administrație ungară, care au avut ca rezultat o majoritate ungară în multe orașe din spațiul românesc intracarpatic intrat în granițele României! Dar în acel spațiu, chiar conform cifrelor ungare, din 5,2 milioane de locuitori, erau circa 2,9 milioane de români, MAXIMUM 1,66 milioane de unguri (inclusiv SECUI, evrei și șvabi) restul sași și alte etnii. Am menționat ”secui” pentru că recensămintele ungare înregistrează DOAR limba maternă ungară, inclusiv în comitatele cu majoritate ”secuiască”, în ghilimele pentru că secuii nu existau în recensământ! E simptomatic la Bolovani că nu s-au obosit să menționeze măcar că cifrele din 1941 SUNT REZULTATUL DICTATULUI DE LA VIENA, din 30 august 1940! Ce mai, articol TENDENȚIOS, mistificator, lipsit de obiectivitate și de profesionalism! Amatori cu pretenții de jurnaliști, care nu au fost capabili decât să reproducă fragmente din textul tendențios menționat la bibliografie! Deh, prima condiție pentru a vorbi prostii este SĂ NU FII INFORMAT CORECT ȘI COMPLET! La asta duce ”copy-paste” în jurnalism! În alte domenii, a dus chiar la doctorate!
Da, întradevăr, e jenant adevărul. A folosit o singură surasă, sutsa oficială. Ce trebuia să folosească? Cărți de povești? Se poate specula, dar degeaba ne strufocăm degeaba. Poate au fost și cei care au vorbit limba maghiară, dar n-au fost maghiari, dar asta defapt nu schimbă lucrurile prea tare.
Până și în TITLUL postării există o eroare cauzată de cunoașterea precară a limbii române și/sau de lipsa la autor a proprietății termenilor! Altfel nu se explică formularea ”Cum e evaluat până în 1989?” , când, DE FAPT, sensul NORMAL care decurge din prima parte a titlului ar fi trebuit să fie ”cum A EVOLUAT până în 1989”! Și mai ”ciudate” (eufemism pentru ”revizioniste”) sunt formulările din text privind ”națiunea ungară din Ungaria răsăriteană” și ”Clujul era un centru simbolic al intereselor națiunii maghiare”, care se adaugă menționării zonelor rurale Feleacu și Mănăștur, care, la momentul recensământului din 1910 nu erau parte din a orașului Cluj, ci au fost recenzate separat. Erdofelek (Feleacu) este recenzat în cercul Kolozsvar, SEPARAT DE CLUJ! Adică, acele circa 6000 de persoane cu limba maternă română LOCUIAU ÎN ORAȘUL CLUJ, nu în Feleacu, nici în Mănăștur, care erau UAT separate de oraș! Pe scurt, ”informația” privind despre românii care locuiau mai degrabă în Feleacu ESTE UN NEADEVĂR FLAGRANT, cele două localități – majoritar românești – fiind locuite DE ALȚI ROMÂNI DECÂT ROMÂNII DIN CLUJ! Cât despre ”Ungaria răsăriteană”, din 1570 încoace, DUPĂ TRATATUL DE LA SPEYER, Principatul Transilvania NU MAI ARE NICI O LEGĂTURĂ POLITICĂ CU UNGARIA, până la 1867, cu scurta întrerupere din 1848-49, când este anexat de aceasta din urmă, în ciuda opoziției majorității etnice românești a Marelui Principat al Transilvaniei, opoziție manifestată expres prin ”Petițiunea națională”, actul adunării naționale de la Blaj, de la începutul lui mai 1848!
Din cei 50.000 de locuitori cu LIMBA MATERNĂ ungară din 1910, peste 7.000 erau ISRAELIȚI! În 1910, în comitatul Cluj locuiau peste 111.000 de persoane cu limba maternă ungară (din care peste 12.000 erau ISRAELIȚI!) și peste 162.000 de persoane cu limba maternă ROMÂNĂ, care FORMAU MAJORITATEA ABSOLUTĂ A POPULAȚIEI COMITATULUI CLUJ, care număra 286.687 de locuitori (inclusiv militarii)!
Nu confunda comitatul cu orațul Cluj. În orașul Cluj în 1910 erau 83% maghiari și 12% români. Era recensământ, nu referendum, este citat și recunoscut și de statisticile (Anuarul Statistic al României și alte lucrări științifice române). Românii erau majoritari în mediul rural. Ungurii făceau recensăminte din 10 în 10 ani, în 1920 nu s-a făcut din cauza războiului și a schimbării teritoriilor între state. Nu se număreau numai limbile vorbite, ci și etnia și religia. Așa cum recunoaște autorul, administrația română instalată avea scopul de a face ca românii să devină majoritari. Astfel în prezent s-a ajuns ca maghiarii să aibă proporția (15%) cât au avut românii înainte de 1918. Autorul Sorin-Iulian (fără nume de familie) face un lung comentariu privind așa-zisă falsificare a recensământului făcut de unguri, întortocând și făcând jonglerie cu cifrele statistice, nefăcând distincție dintre etnie, limba vorbită și religia.
CLUJUL A FOST MAGHIAR. ȘI ATUNCI?
Da, în 1910, Clujul era majoritar maghiarofon. Orașul pe care îl admirăm astăzi poartă contribuția importantă a comunităților maghiară, română, germană și evreiască.
De ce ne-ar fi greu să recunoaștem asta?
Dar înainte să transformăm un recensământ într-un certificat de proprietate asupra orașului, trebuie să înțelegem ce spun, de fapt, cifrele.
Recensământul din 1910 înregistra limba maternă. Iar limba maternă, etnia și religia sunt lucruri diferite. Un locuitor evreu putea vorbi maghiara fără ca identitatea lui să se reducă la această limbă. Același lucru putea fi valabil pentru oameni proveniți din alte comunități.
Cifrele contează. La fel de mult contează să nu le cerem să demonstreze mai mult decât au măsurat.
Și mai există un detaliu: Clujul nu era întreaga Transilvanie.
În timp ce orașul era predominant maghiarofon, lumea rurală din jur era preponderent românească. Românii aveau o reprezentare urbană mult mai redusă, într-o societate în care accesul la educație, funcții, resurse și oportunități fusese profund inegal.
După 1918, schimbarea administrației, dezvoltarea instituțiilor românești și, ulterior, industrializarea și migrația către oraș au schimbat structura populației.
Putem discuta rolul politicilor statului. Putem discuta barierele anterioare, asimilarea, migrația și felul în care oamenii își declarau identitatea. Toate merită cercetate.
Dar o majoritate urbană maghiară în 1910 și o majoritate românească mai târziu pot fi două realități istorice. Recunoașterea uneia nu o anulează pe cealaltă.
Problema începe când transformăm aceste realități într-o ierarhie a drepturilor de astăzi.
„Noi am construit orașul!”
„Noi eram majoritari în regiune!”
„Noi am fost aici înainte!”
Și fiecare scoate din istorie pagina care îi convine, de parcă trecutul ar fi un proces în care vecinul trebuie declarat intrus.
Titlul meu este, așadar, o provocare. Un oraș poate avea, într-o anumită perioadă, o populație predominantă și instituții dezvoltate de o anumită comunitate. Asta nu înseamnă că întreaga lui istorie încape într-o singură identitate.
Clujul s-a construit prin contribuțiile mai multor comunități. A cunoscut și cooperare, și discriminare, și schimbări de putere, și tragedii. Respectarea acestui trecut cere să le recunoaștem pe toate.
Niciun recensământ de acum o sută de ani nu îi face pe unii locuitori de astăzi mai îndreptățiți decât ceilalți.
Românii și maghiarii sunt aici. Au vecini, familii, prieteni și copii care vor trăi în același oraș.
Putem să le lăsăm moștenire încă o dispută despre cine a fost primul.
Sau putem să le lăsăm un oraș în care fiecare își poate păstra limba, cultura și demnitatea, respectându-le pe ale celuilalt.
Istoria merită cunoscută. Viitorul trebuie construit împreună.
Cel mai important este să trăim frumos împreună. Să ne respectăm limba, cultura și istoria, să fim vecini buni și să construim un viitor în care copiii noștri să crească fără resentimente moștenite, fără să simtă că numele sau originea îi fac mai puțin îndreptățiți să fie acasă.
Un viitor în care să se bucure de ceea ce ne apropie și să poată învăța din ceea ce ne deosebește.
Poate că a venit timpul să ne preocupe mai mult ce construim împreună decât cine a fost primul.