Radu Preda: Femeia în Biserică – despre fățărnicia deloc virilă

Văd și aud tot felul de declarații, manifestări, conferințe, relatări, referate și alte intervenții care, sub egida unei agende sinodale impuse parcă de la sine, ca tancul în lanul de levănțică, fără prea multă judecată, vor cumva să dreagă busuiocul. Or, se poate spune orice și oricât, dar atitudinea Bisericii noastre față de femei nu depășește, în prea multe privințe, misoginismul de tip oriental, perpetuat prin reflexe, prejudecăți și interdicții cărora li se atribuie, la nevoie, o autoritate teologică pe care nu o au. Deloc. Așa cum, în cele ale ascezei, nu am convertit cu adevărat mentalitatea lui curat-necurat, de parcă însuși Creatorul ar fi făcut lucruri bune și altele interzise, nebune, nici în privința femeii, curată-necurată la rândul ei, nu facem saltul necesar și firesc. Iar asta în ciuda faptului, documentat istoric, că în Bizanț, de pildă, femeia avea drept de proprietate și de moștenire și putea chiar deveni împărăteasă ca atare, nu breloc al unui bărbat. Irina, de pildă, a condus singură imperiul câțiva ani, iar împărăteasa Teodora, în secolul al IX-lea, a avut un rol decisiv în restabilirea cultului icoanelor, așa cum se știe probabil. Cu alte cuvinte, o societate pe care o invocăm obsesiv drept model avea, în anumite privințe, o înțelegere mai generoasă și mai conformă cu datele antropologice a demnității și capacității femeii decât cea pe care o practicăm noi astăzi, după atâtea secole de presupusă maturizare creștină. Niente! Ne comportăm ca ultimii primitivi ai speciei.
Mai grav este însă că această mentalitate nu rezistă unei lecturi oneste a Evangheliei. Domnul vorbește scandalos de mult tocmai cu femeile, le ascultă, le vindecă, le apără de judecata publică, le primește între cei care Îl urmează și, mai ales, le încredințează vestea Învierii, adică nimic mai prețios decât evenimentul fără de care credința noastră ar fi zadarnică. Iată, de pildă, cum samariteanca nu este expediată în bucătărie, dar nici Maria din Betania nu este trimisă la treburile casei, iar Maria Magdalena nu primește porunca să tacă fiindcă este femeie. Dimpotrivă. În raport cu o lume structurată patriarhal, Hristos schimbă, forțând la propriu, criteriul demnității fără să transforme diferența dintre bărbat și femeie într-o competiție, într-o emancipare idioată. Numai că noi, în loc să continuăm această convertire a mentalităților, am preferat adesea să botezăm prejudecata, să îmbrăcăm discriminarea în haine liturgice și să facem din biologie un argument spiritual. Da, femeia poate fi sfântă, muceniță, cuvioasă, învățătoare a credinței și mamă a lui Dumnezeu, dar rămâne, în practica unor comunități, suspectă din pricina propriei fiziologii, or, asta este o contradicție pe care nici cel mai solemn limbaj bisericesc nu o poate ascunde.
De aceea, personal, nu accept amânarea la nesfârșit a unor modificări liturgice elementare, care nu ating dogma, ci tocmai o iau în serios. Cum adică să ne rugăm pentru iertarea păcatelor unei lăuze, în contextul nașterii, când ea tocmai a întrupat nemijlocit maternitatea, una dintre cele mai înalte expresii ale împreună-lucrării omului cu Dumnezeu? „Că în păcate m-a născut maica mea”, din Psalmul 50 al regelui David, nu este o pecete pe toate mamele din lume. Ce anume trebuie iertat în faptul de a fi adus pe lume un copil? De a nu-l fi avortat, lepădat precum un accident de digestie? Cum putem, apoi, la Cununie, să insistăm asupra supunerii femeii față de bărbat, fără să explicăm că legătura nupțială nu îi anulează autonomia, ci o pune, liber și reciproc, în slujba unui scop comun mai înalt, că iubirea nu este proprietate și că Apostolul însuși cere celor doi să se supună unul altuia? Și cum, în fine, să acceptăm consilii parohiale alcătuite exclusiv din bărbați, deși femeile pot face parte din ele, în vreme ce comitetele de femei sunt considerate, în practică, bune mai ales pentru curățenie și sarmale? Nu discut aici despre hirotonia femeilor, subiect distinct, oricum defazat, ci despre ceva mult mai elementar, despre respect, demnitate, participare și coerență creștină. Despre femeile care țin în viață parohiile, cresc copiii în credință, îngrijesc bolnavii și susțin comunitățile, dar care, atunci când vine vorba despre decizie și autoritate, descoperă brusc că locul lor este altundeva. Ca să nu mai spun prea multe despre clericii care o cinstesc pe Maica Domnului cu imnuri nesfârșite, dar nu reușesc să privească femeia concretă, vie, din fața lor, fără reflexul superiorității masculine. Aici se vede fățărnicia deloc virilă, mitocănia de fapt, fiindcă adevărata bărbăție nu are nevoie să umilească femeia pentru a se confirma pe sine. Iar o Biserică în care femeia este elogiată simbolic, dar marginalizată practic, nu apără Tradiția, ci își apără propriile neputințe. La urma urmelor, Hristos nu a venit să ne sfințească prejudecățile, ci să ne elibereze de ele. Desigur, dacă și noi pricepem necesitatea, altminteri o ținem langa cu „tradițiile” noastre.
DOXA!
Despre Radu Preda
Radu Preda este preot ortodox, teolog, eseist și conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, și-a continuat pregătirea academică în Germania și Grecia, obținând doctoratul în teologie la UBB Cluj, în 2002. Este specializat în teologie socială, etică și relația dintre Biserică și societate.
Între 2014 și 2020, Radu Preda a condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), fiind implicat în proiecte dedicate cercetării represiunii comuniste și recuperării memoriei victimelor. A fost director al Radio Renașterea, redactor-șef al revistei Renașterea și purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Clujului. Autor al mai multor volume de teologie și eseistică, este cunoscut pentru intervențiile sale publice pe teme religioase, sociale și culturale.
