Vărarii din satele de pe Crişul Negru, mândria Bihorului, o tradiție de trei veacuri la poalele Apusenilor
Meșteșugul vararilor din satele situate pe cursul superior al Crișului Negru a fost adesea menționat în documentele feudale, în special în ceea ce îi privește pe cei din Carpinet și Ponoarele, cunoscută astăzi sub numele de Călugari. În anul 1733, se indica faptul că în apropierea acestor localități existau resurse de calitate pentru producția de var („…pro exurendo calce lapides habet…”), iar în 1778 se făcea referire la extragerea calcarului utilizat pentru furnizarea varului la Văscău.
Informații despre abilitățile necesare acestui meșteșug și practica sa de către oamenii din regiune au fost înregistrate și ulterior, în 1838, când se menționa iobagul Hoza Flora din Carpinet, care era recompensat cu o „căblă” (80 kg) de grâu și 6 „creitari” pentru fiecare căblă de var ars, având statutul de varar domenial în localitatea Fănete.
Astăzi, cuptoarele continuă să fie amplasate pe pantele dealurilor, facilitând astfel transportul bolovanilor. Acestea au forme cilindrice sau tronconice, realizate din chirpici, cărămidă sau piatră.
Există cuptoare de suprafață, dar și cele săpate în panta dealului. Bulgării de calcar sunt aranjate în interiorul cuptorului după tehnici precise, asigurând o ardere eficientă, fără stângerile focului, și permițând circulația liberă a aerului. La baza cuptorului se așază bolovani mai mari, iar deasupra se amplasează bolovani mai mici. Odată ce cuptorul este umplut, deschiderea acestuia se acoperă cu „sfac”, în care se realizează orificii numite „lilieci”, prin care se supraveghează procesul de ardere. Acești „lilieci” se închid treptat pe parcursul arderii. Arderea durează între 5 și 6 zile, după care cuptorul este lăsat să se răcească timp de o zi și o noapte, iar ulterior bolovanii de var sunt scoși afară.
