De ce NU s-a mai scos aur în România? Explicații din interiorul mineritului. Nistor: „BNR nu a dorit să aibă în rezervele internaționale o cantitate mai mare de aur!”
România deține, în prezent, o rezervă oficială de aproximativ 103,6 tone de aur, administrată de Banca Națională a României. Această cantitate a rămas practic neschimbată după 1990, ceea ce indică o politică conservatoare în ceea ce privește acumularea de aur în rezervele internaționale. În funcție de evoluția pieței, valoarea acestor rezerve este estimată la circa 13–14 miliarde de euro.
O parte semnificativă a aurului României, aproximativ 60%, este depozitată în străinătate, în special la Londra, restul fiind păstrat în țară. La nivel global, România se situează în jurul locurilor 30–40 în clasamentul statelor după rezervele de aur.
Pe lângă aurul deja aflat în rezerva oficială, România dispune și de resurse importante în subsol. Conform estimărilor geologice, zăcămintele aurifere cunoscute – în special din Munții Apuseni, în zone precum Roșia Montană, Certej sau Barza – ar însuma aproximativ 1.500 de tone de aur, la care se adaugă cantități semnificative de argint.
Cu toate acestea, exploatarea acestor resurse a fost în mare parte oprită după 1990, pe fondul costurilor ridicate, al lipsei unui interes strategic pentru creșterea rezervelor și al dificultăților de valorificare economică. Astfel, România se află într-o situație paradoxală: deține resurse aurifere consistente în subsol, dar menține o rezervă oficială stabilă, fără a valorifica pe deplin potențialul existent.
Inginerul Nicolae Nistor, specialist emerit în domeniul mineritului și fost director al Exploatării Miniere Aghireșu, a explicat, în cadrul emisiunii realizate de Horia Nasra, motivele pentru care statul român nu a continuat exploatarea aurului din Munții Apuseni după 1990, în zone precum Roșia Montană, Certej sau Mina Barza.
Tema discuției a pornit de la întrebarea dacă România a avut nevoie de aur în perioada postdecembristă, iar răspunsul oferit de specialist a fost unul clar: „Răspunsul este nu. Banca Națională a României. Rezervele de aur, rezervele internaționale ale băncii naționale care se găsesc în formă de aur sunt 103,6 tone din 1990 până astăzi, în 2026. Și atunci, dacă statul nu vrea să cumpere aurul, la ce să-l extragi?”
Potrivit lui Nicolae Nistor, unul dintre principalele motive pentru oprirea exploatării aurului a fost lipsa de interes a statului de a-și crește rezervele. În condițiile în care Banca Națională a României a menținut constant nivelul rezervelor la aproximativ 103,6 tone, producția internă nu mai avea un cumpărător garantat: „Nu știu de ce Banca Națională nu a dorit să aibă în rezervele internaționale o cantitate mai mare de aur. Putea să fie 200, 300 de tone, după cantitățile pe care le-am avut.”
Un alt factor important evidențiat de fostul director minier este legat de costurile extrem de ridicate ale producției. După 1990, activitatea minieră a fost puternic subvenționată de stat, ajungând la un nivel dificil de susținut: „Pentru producția de aur, societatea care avea licența era susținută în proporție de 90% de la bugetul statului. Asta înseamnă că pentru 1.000 de lei producție de aur, statul cheltuia 19.000 de lei.”
În aceste condiții, exploatarea devenea nerentabilă, mai ales în contextul în care aurul extras nu putea fi valorificat eficient. Conform explicațiilor oferite, concentratele aurifere aveau un conținut redus de aur, ceea ce le făcea greu de vândut la prețuri avantajoase pe piața internațională: „Se acumulau stocuri de concentrate aur-argentifere și nu aveai ce face cu ele. Când au fost vândute la prețul pieței, fiind sărace în aur, prețul obținut a fost pe măsură.”
În plus, Nicolae Nistor a amintit și contextul social și politic al anilor ’90, când minerii aveau un rol important în societate, iar statul aloca fonduri consistente pentru menținerea locurilor de muncă, nu neapărat pentru eficiența economică: „După 1990, minerii au devenit un fel de armată a țării (…) și au fost susținuți cu zeci de miliarde de lei de la bugetul statului.”
În opinia sa, decizia de a opri exploatările aurifere în acele condiții a fost una justificată din punct de vedere economic: „După părerea mea, măsura de oprire a activității a fost corectă. Nu se poate să plătești sume atât de mari pentru o producție atât de mică.”
Totuși, inginerul consideră că statul român ar putea beneficia în continuare de pe urma resurselor aurifere, prin concesionarea perimetrelor către investitori interesați: „Statul ar trebui să concesioneze în continuare, dacă sunt doritori, pentru că nu are decât de câștigat.”
Declarațiile sale aduc în prim-plan o perspectivă tehnică și economică asupra unui subiect intens dezbătut în spațiul public: exploatarea aurului din România și rolul statului în valorificarea acestor resurse.
În concluzie, România are atât un „aur în seif”, reprezentat de cele peste 100 de tone din rezerva BNR, cât și un „aur în pământ”, estimat la câteva sute de tone. Diferența dintre cele două reflectă, în esență, deciziile economice și strategice adoptate în ultimele decenii.
