Ultimii ani din viața lui Mihai Eminescu: boala, suferința și moartea: Cum l-au ajutat Iacob Negruzzi şi Kogălniceanu?
În vara anului 1883, Mihai Eminescu se îmbolnăvește foarte grav, fapt care marchează începutul celei mai dificile perioade din viața sa. Starea de sănătate precară determină internarea poetului la spitalul doctorului Alexandru Șuțu din București, urmată de tratamente și internări la Viena.
Perioada cuprinsă între 1883 și 1889 este caracterizată de recăderi frecvente și de o boală tot mai accentuată, ceea ce face ca activitatea sa scriitoricească să fie extrem de redusă. Cu toate acestea, Eminescu încearcă să ducă o viață cât mai apropiată de normalitate. La 24 septembrie, este angajat ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași, activitate pe care o continuă și în anul 1886, după ce petrece o perioadă în Rusia, unde urmează o cură de recuperare.
Sprijinul statului și ultimele luni de viață
În anul 1888, la propunerea lui Iacob Negruzzi, susținută de Mihail Kogălniceanu, Camera Deputaților votează acordarea unei pensii viagere în valoare de 250 de lei pentru Mihai Eminescu. Legea este adoptată și de Senat pe 23 noiembrie, însă intră în vigoare abia în aprilie 1889.
Soarta poetului avea însă să se împlinească tragic. La 15 iunie 1889, Eminescu este lovit în cap cu o piatră aruncată de un pacient al spitalului doctorului Șuțu, unde era internat și poetul. În jurul orei 3 dimineața, Mihai Eminescu se stinge din viață. Două zile mai târziu, pe 17 iunie, este înmormântat la Cimitirul Bellu, din București.
Ecoul morții poetului în conștiința culturală
Moartea lui Eminescu a lăsat un gol imens în cultura română, iar marile spirite ale literaturii au surprins în cuvinte dimensiunea pierderii. Criticul George Călinescu scria: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
La rândul său, Tudor Arghezi surprinde imposibilitatea de a cuprinde în cuvinte măreția poetului: „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba pậnă la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.[…]”
Ultimii ani din viața lui Mihai Eminescu rămân o pagină dureroasă, dar esențială pentru înțelegerea destinului său tragic și a sacrificiului care a însoțit creația celui mai mare poet al românilor.
