Tulnicul „telefonul mobil” al Apusenilor, între comunicare ancestrală și patrimoniu viu
Tulnicul este un instrument muzical aerofon remarcabil, cu formă tubulară, deschis la ambele capete, în care muzicianul suflă prin capătul cel mai strâmt. Realizat tradițional din lemn de tei, salcie sau brad, acest instrument este specific zonelor montane precum Munții Apuseni și nordul Carpaților Orientali.
Instrumentul, parte a familiei buciumului (asemănător alpenhornului elvețian), se remarcă prin lungimi ce ating 2,5–3 metri și prin utilizarea intensivă în tradițiile orale ale zonelor montane. Spre deosebire de alpenhorn, tulnicul nu a generat partituri scrise, dar a fost, istoric, un mijloc eficient de comunicare și avertizare: transmitea semnale sunate care anunțau chemări în sat, incendii, pericole sau celebrare de sărbători.
În satul Pătrăhăiești din comuna Arieșeni, în inima Apusenilor, meșterul tradițional Ionel Gligor coordonează o clasă de „Confecționare Tulnice”. El explică cu pasiune și măiestrie cum se face un tulnic „ca să cânte bine” — o artă transmisă din generație în generație.
Potrivit lui Gligor, procesul începe cu selecția atentă a lemnului — ideal orientat după soare, fără noduri, cu rezonanță atunci când este lovit. După tăiere, cilindrul de lemn este cioplit, spart cu grijă, scobit și subțiat cu unelte tradiționale, lipit și întărit cu cercuri de brad sau jaul, apoi uscat și finisat. Adevărata provocare? Subțierea peretelui până la grosimea optimă — esențială pentru rezonanța clară a instrumentului.
Mai mult, Ionel Gligor descrie tulnicul ca pe un „telefon mobil” tradițional, un simbol al moșilor: „Se dădeau semnale specifice pentru a anunța locul unde se cântă, unde se întâmpla ceva — veneau de la pădure, de la muncă”.
În Apuseni, comunități de femei și fete (tulnicărese) păstrează ritualul interpretării. Repertoriul include cântece scurte, semnale ritmice transmise oral. Fiecare interpretă, cu un singur instrument, are propriul stil — alternând armonii sau cântând în unison, menținând astfel o tradiție sensibilă, dar vie.
Tulnicul este mai mult decât un instrument muzical: este o punte între istorie, comunitate și natură, o componentă esențială a zestrei culturale a moților. Totuși, astăzi, meșteșugul riscă să dispară: tineretul migrează, iar numărul meșterilor scade semnificativ, cum reflectă și cercetările etnologice contemporane.
Tulnicul, oglindă a creativității umane și a rezilienței comunităților montane, reprezintă simbolul sonor al Apusenilor — între atribuții de avertizare, anunțuri sociale și expresie artistică. Artiști precum Ionel Gligor, alături de tulnicărese, îl păstrează viu prin meșteșug, transmisie orală și îndrăzneala de a-l integra în prezentul cultural.
