Tânărul moț, despre casele self-pay: „Digitalizarea, în cea mai mare măsură, nu stimulează cu nimic latura creatoare a omului”
Introducerea caselor de marcat self-pay anunțate în marile supermarketurile din țară a generat o mulțime de dezbateri la nivel național.
Deși aceste tipuri de case de marcat sunt prezente de ceva timp în mai multe magazine alimentare, românii sunt nemulțumiți că trebuie să își scaneze singuri produsele pe care le cumpără.
În Statele Unite ale Americii tehnologia caselor self-pay și eliminarea casierilor umani funcționează de mai mulți ani. În timp, marii retaileri au observat că oamenii sunt tot mai stresați la cumpărături, iar din magazine au loc mai multe furturi decât în cazul caselor dotate cu casier uman.
Ce spune un tânărul moț zărăndean, Andrei Pletea, despre „roboțeii” din supermaketuri?
„Digitalizarea: progres, sau înrobire?
Zilele acestea se poartă în spațiul public o discuție aprinsă legată de decizia conducerii unui anumit hipermarket de a înlocui întreg personalul de la casele de marcat, cu mașinării. Cei care se opun acestei decizii aduc ca argument faptul că mii de oameni vor rămâne de la o secundă la alta fără locuri de muncă. Pe de altă parte, cei care susțin această măsură, aduc ca argument faptul că lumea e într-o continuă schimbare și că trebuie să progreseze, iar pentru a progresa, trebuie făcute niște sacrificii, iar în timp, datorită progresului, până la urmă, toți vor fi mulțumiți. Cine are dreptate? Desigur că cei care se opun.
Cu toate acestea, este esențial să înțelegem că, principial vorbind, au dreptate și cei care susțin acest demers. Pentru ca noi să progresăm, este nevoie de sacrificiu, dar nu un sacrificiu în vederea progresului, așa cum susține progresismul, ci în vederea dimensiunii creatoare a omului. Pentru că progresul e numai un efect al creației umane. Dacă o mașină nu are roți, aceasta nu va putea fi pusă în mișcare, iar neîndeplinind principala funcție pentru care a fost creată, atunci nu putem vorbi de o mașină. Pe scurt, o mașină fără roți, nu e o mașină. Tot așa nici progresul nu poate fi progres, fără ingredientul esențial care îl condiționează și anume dimensiunea creatoare. În momentul în care dispare dimensiunea creatoare a omului, dispare și progresul.
Pentru a înțelege rolul esențial al creației în progres, dar și al sacrificiului fără de care nu am avea nici creație, deci nici progres, am ales două exemple. Motivul sacrificiului pentru creație apare încă de secole, românii, în înțelepciunea lor profundă, au înțeles că pentru a fi ridicată Mănăstirea Curtea de Argeș, a fost nevoie ca Ana să facă sacrificiul suprem. Aceasta a fost, în viziunea țăranului român, condiția pentru ca acum mai bine de jumătate de mileniu să fie finalizată construcția celei mai frumoase biserici din întreaga lume a ortodoxiei din acea perioadă. O altă „legendă”, mai recentă, ne spune că marele inginer Anghel Saligny, după ce s-a terminat construcția podului de la Cernavodă, pod pe care el l-a proiectat și care era la vremea respectivă cel mai lung pod din Europa, el însuși, deliberat, a stat sub pod într-o ambarcațiune, atunci când a trecut primul tren peste pod. Dacă podul s-ar fi prăbușit, ar fi căzut peste el și ar fi murit odată cu podul. Gestul marelui inginer român de origine franceză simbolizează puterea de sacrificiu a omului atunci când e vorba de creația proprie. Atât sufletul țăranului român, cât și cel al omului cu studii superioare au înțeles importanța creației umane. De ce nu un muncitor simplu nu și-a zidit propria soție în zidul mănăstirii? De ce tocmai Saligny a fost cel care și-ar fi dat viața pentru un pod? Fiindcă pentru oricine altcineva, mănăstirea sau podul ar fi reprezentat simple obiecte, dar pentru creatorii acestora, ele au reprezentat sensul vieții. Nici minunea arhitecturală de la Curtea de Argeș, nici minunea inginerească de la Cernavodă n-ar fi existat azi, fără să existe dimensiunea creatoare a creatorilor și sacrificiul pe care au fost dispuși aceștia să-l facă pentru creația lor.
Vedem astfel că esența progresului este creația, iar creația este însăși umanitatea omului. Oamenii, cu cât sunt mai creativi, cu atât omenirea va progresa. Dacă acceptăm această idee (și ar trebui să fim ori proști, ori rău intenționați ca să nu o acceptăm), atunci va trebui să acceptăm și viceversa: cu cât oamenii sunt mai puțin creativi, cu atât omenirea va progresa mai greu. Prin urmare, orice nouă descoperire, pentru a duce spre progres trebuie nu doar să vină ca o notate, ci ca o unealtă, un mijloc prin intermediul căruia omului să-i fie stimulată dimensiunea creatoare pentru a putea la rândul său să creeze mai departe, și tot așa. Roata a fost o descoperire uimitoare, dar dacă nu ar fi fost cineva care să pună un coș pe roată și să inventeze roaba și tot așa mai departe, omenirea ar fi stagnat.
Și vă întreb acum: cu ce anume stimulează dimensiunea creatoare a omului, niște mașinării care înlocuiesc un zâmbet, un „bună ziua!”, un „ce mai faceți?”, un „Mulțumesc!” sau un „O zi frumoasă!” cu un bipăit insipid și inodor? Unde anume vedeți aici progresul? Progresul are menirea de a ajuta omul astfel încât să nu depindă de hazard. Vine o furtună? Omul a creat un cub cu o piramidă deasupra, căruia i-a spus „casă”. Iar în acea casă, omul a putut fi liniștit și s-a putut desfășura. Filozoful a filozofat, pictorul a pictat, matematicianul a calculat. Acesta e progresul. E secetă? Omul a creat țeava care aduce apă acolo unde nu e, de-acolo de unde e. Și așa fermierul și-a putut adăpa animalele, grădinarul și-a putut uda florile. Acesta e progresul. Petrache Poenaru a inventat stiloul și uite-așa milioane de oameni și-au putut așterne ideile pe foaie. Acesta e progresul. Iar acum… unde e progresul în această digitalizare?
Desigur că sunt multe argumente pentru care digitalizarea este un pas mare, chiar foarte multe, dar nu sunt suficient de solide pentru a putea susține faptul că aceasta este și un progres. De ce? Pentru că niciun argument nu va putea combate faptul că digitalizarea vine inevitabil cu dependența omului de tehnologie. Adică distruge tocmai esența progresului – aceea de a-l face pe om liber, independent. Hamul este o invenție fantastică dacă îl folosești la cal. Dacă îl folosești la om, devine doar o unealtă a înrobirii omului, a dependenței acestuia de unealta care-l ține să nu fugă, deci e orice, dar nu progres. Ori în cazul digitalizării, cu cât aceasta este mai răspândită, cu atât omul devine mai dependent de tehnologie. Aici nici nu mai amintesc de radiațiile tot mai multe și de numărul de cancere care va crește inevitabil odată cu răspândirea digitalizării. Mai mult, digitalizarea, în cea mai mare măsură, nu stimulează cu nimic latura creatoare a omului, ci din contră, doar îl încurajează la un mod de viață mai confortabil și aici e cel mai grav: cu cât omul duce o viață mai confortabilă, cu atât e mai predispus la latență. Și astfel dispare cu totul dimensiunea creatoare a lui, iar în loc să avem câteva miliarde bune de oameni creativi care inevitabil ar duce la progres, vom avea câteva miliarde de oameni care nu vor ști și nici nu vor dori altceva decât să stea în casă, la televizor, fără să facă nimic altceva decât să bată din palme și robotul să le aducă mâncărica, între timp ce-și spun:„mamă, mamă, fantastică digitalizarea asta! Am propriul robot care-mi aduce pe gratis mâncarea la televizor! Câștig 60 de secunde!”. Orb să fii să nu vezi că spre asta se îndreaptă omenirea! Orb să fii să nu vezi șirurile indiene de oameni care trec strada cu ochii-n telefon. Orb să fii să nu vezi, în bezna unei săli de teatru, luminițele ecranelor de la telefoane, care se aprind la fiecare notificare.
Vreți să vedeți cum arată o societate digitalizată? Uitați-vă la Wall-e. Asta înseamnă digitalizarea. Lipsă totală de umanitate. Minte bolnavă într-un corp bolnav. Vi se pare că e un progres? Uitați-vă la Westworld (sezonul 3, mai exact). Vi se pare că e un progres? Și chiar și în lumea reală, paradoxal, cele mai digitalizate țări sunt și cele în care relațiile umane sunt cele mai diminuate, oamenii sunt mult mai depresivi, iar numărul de sinucideri e uriaș. Vedeți Japonia. Nu contestă nimeni că digitalizarea poate fi folosită și bine. Dar din simplul motiv că ea aduce mai mult rău decât bine, ne confirmă că nu poate fi vorba de progres. E exact situația prafului de pușcă. Poate fi folosit în multe scopuri bune. Dar odată cu praful de pușcă, au venit și războaiele. Praful de pușcă a fost o descoperire mare, dar a adus mai multă tragedie decât progres. Ne puteam lipsi de acest „progres” și sute de milioane de oameni ar fi fost mult mai fericiți. Așa ne putem lipsi bine-mersi de digitalizare.
Cine a ajuns până aici cu cititul, are mari șanse să fie un om bine intenționat, sincer cu el însuși și în căutările sale. Așa că, acestor oameni le spun: digitalizarea, oameni buni, NU ESTE UN PROGRES! Iar faptul că un procent uriaș din populație crede că e totuși un progres, e tocmai dovada că ideea de progres, esența acestuia, a fost total dusă în derizoriu. Iar fără o noțiune bine definită legat de ceea ce înseamnă „progres”, societatea, în cel mai bun caz va stagna, se va scălda în mediocritate, elitele vor dispărea, populația se va uniformiza, iar apoi… va regresa. În pofida întregului avans tehnologic.
Ps: poza de mai jos este reprezintă o scenă din lumea digitalizată din filmul Wall-e. O societate în care esența progresului a fost deviată înspre ceea ce vedeți în imagine, adică spre confort, dar care, treptat, pe parcursul filmului, redescoperă adevăratul sens al vieții, adevăratele bucurii, care nu stau în confort” a scris tânărul moț, Andrei Pletea, pe o rețea de socializare.
