Alin Tișe: În căutarea veșniciei
Așa se țese povestea omului: un suflet nemuritor, învățând să-și găsească drumul printre încercările unui trup trecător. Dacă omul ar fi întrebat ce a făcut cu viața aceasta, va putea răspunde cu liniște:“am învățat să iubesc ceea ce este veșnic. Și să las să moară ceea ce este trecător.”Un drum al patimii, al durerii și, în cele din urmă, al iubirii care eliberează.
Sufletul omului, prins între cer și pământ, se zbate într-o luptă tăcută, nevăzută, dar cutremurătoare. Își dorește să iubească, dar deseori uită… Și iubește ceea ce nu trebuie să iubească. Se agață de trup, de plăcerile trecătoare, ca și cum ele ar putea să-i ofere nemurirea.
Când viața curge lin, când patimile sunt dulci și zilele pline de lumină, sufletul ar vrea să nu se termine niciodată. Uită că trupul este doar o gazada a sufletului, iar veșnicia nu poate locui într-o lume care moare. Dar, Dumnezeu, în iubirea Lui de nepătruns, ne trimite încercările ca pe niște treziri. Ne dăruiește durerea, ca să ne dezvețe de ceea ce ne leagă de această lume.
Poate că fiecare greutate care apasă pe umerii noștri este un drum deschis către libertate. Căci doar atunci când am gustat din amarul vieții facem primul pas către dorul de Dumnezeu. Și atunci sufletul începe să-și ridice ochii către cer. Începe să vadă ceea ce nu vedea înainte, să simtă ceea ce adesea uitase: că adevărata fericire nu vine din lucrurile care trec, ci din ceea ce rămâne. Din liniștea care se naște în mijlocul greutatilor. Din iubirea care arde mai tare decât orice patimă.
Ma întreb, adesea, dacă aici este taina cea mai mare? Că omul învață să iubească adevărat doar când suferința îi taie binele din lumea aceasta. Doar atunci când este rupt de plăcerile trecătoare, sufletul poate să-și amintească cine este și pentru ce a fost făcut.
În fața morții, în fața durerii, descoperim că nu trupul este cel care caută veșnicia, ci sufletul. Dumnezeu ne încearcă pentru a ne trezi. Ne lasă să simțim greutatea vieții ca să ne dorim mai mult decât viața aceasta. Poate că tocmai acesta este darul Lui cel mai mare: că, prin suferință, ne pregătește pentru bucuria care nu se va sfârși niciodată. Când sufletul și trupul ajung la capătul puterilor, când patimile pier, iar omul rămâne gol în fața vieții, apare adevărata libertate. În goliciunea aceasta, sufletul nu mai are nimic de pierdut, nimic de dorit. Și, pentru prima dată, poate să-l iubească pe Dumnezeu cu toată inima.
Poate că tocmai aceasta este chemarea vieții: să murim puțin câte puțin, până când ajungem să trăim cu adevărat. Să ne dezlegăm de trup, nu din ură, ci din iubire pentru ceea ce ne așteaptă. Să învățăm că sufletul nostru nu a fost făcut să moară, ci să zboare. Să zboare dincolo de timp, dincolo de durere, dincolo de toate.
Despre Alin Tișe
Alin Tișe este președintele Consiliului Județean Cluj și autor a două volume, unul autobiografic intitulat „Poveste pentru tata” și unul de dragoste, intitulat „Fluturele Dor și Floarea de Apă – Religia Iubirii”
Absolvent al Liceului Teoretic „Emil Racoviță” din Cluj, între 1993 și 1997 a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, unde a și obținut licența în drept. Alin Tișe este doctor in filosofie, cu o teză de doctorat cu titlul „Conceptii privind rolul discursului politic in consolidarea democratiei
