Alin Tișe: Lumea pe dos
A fost odată o lume inversată, o planetă rotundă dar guvernată de linii drepte, unde bogăția strălucea doar în ceruri, iar sărăcia se zvârcolea în praf, pe pământ. Marile puteri, niște uriasi adormiți, se jucau de-a zarurile cu granițele, dar zarurile erau pătrate, iar granițele tot mai curbe. Bogăția nu era pe pământ. Ea exista doar pe o insulă plutitoare, doar acolo, iar săracii priveau cu jind spre ea cu binocluri fabricate din ruinele propriilor visuri.
Pe această scenă absurdă sărăcia nu era doar o lipsă de bani, ci o umbră vie, care mânca și eroda din suflete și transforma totul în mod arbitrar, inclusiv răsăriturile în apus. În același timp bogăția era un uragan blând și tăcut, dar devastator în tăcerea lui. Înghițea tot ce putea, resurse, pământuri, idei, vise, amintiri , tot…, lăsând în urmă doar promisiuni.
“Ordinea mondială” era o frumoasă femeie amețită, care dansa pe un glob de cristal, ce se învârtea precum un titirez. Se învârtea atât de repede încât nimeni nu putea să țină pasul dansului dar, mai ales, nimeni nu putea să o observe, aprecieze, nici măcar pentru frumusețea ei unică.
Era o simfonie a contrastelor: săracii nu aveau pâine, dar primeau lecții despre cum să coacă pâinea, iar bogații aveau de toate, dar le lipsea mereu ceva esențial.
În această lume inversată, contrastantă, un sărac și un bogat dialoghează:
– „De ce îmi iei tot ce am?” întreabă cel sărac, ținând în mână un vas gol, care înainte fusese o fântână.
– „Pentru că îți dau libertate,” răspunde cel bogat , aranjându-și cravata din aur topit.
– „Dar libertatea nu se mănâncă…”
– „Asta pentru că tu nu ai știut să o gătești.”
Așa se naște inegalitatea, o pasăre cu aripile frânte, care încearcă să zboare în două direcții diametral opuse. Săracul, condamnat la pământ visează la ceruri, iar bogatul, prins în norii propriei vanități, visează să fie înțeles.
Într-o noapte, sărăcia și bogăția s-au întâlnit într-un vis comun. Acolo, săracii conduceau planeta. Aveau aur, petrol și diamante, dar nu știau ce să facă cu ele. În schimb, bogații, care acum culegeau porumb, râdeau cu un râs amar, dar sincer. Ei aflaseră, în sfârșit, gustul muncii. Dar, când s-au trezit, lumea a rămas la fel. Doar că săracii au început să construiască binocluri mai mari, iar bogații să cumpere umbre mai groase, ca să nu-i vadă. Ordinea mondială rămânea în continuare un paradox. Nimeni nu era fericit, dar toți aveau câte ceva: unii vise, alții coșmaruri. Printre toate acestea, planeta se învârtea mai departe, oarbă și surdă, dar incredibil de spectaculoasă!
Despre Alin Tișe
Alin Tișe este președintele Consiliului Județean Cluj și autor a două volume, unul autobiografic intitulat „Poveste pentru tata” și unul de dragoste, intitulat „Fluturele Dor și Floarea de Apă – Religia Iubirii”
Absolvent al Liceului Teoretic „Emil Racoviță” din Cluj, între 1993 și 1997 a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, unde a și obținut licența în drept. Alin Tișe este doctor in filosofie, cu o teză de doctorat cu titlul „Conceptii privind rolul discursului politic in consolidarea democratiei”
