Alin Tișe: Mai singuri ca niciodată
O casă în adâncul orașului, cu camerele învăluite în umbră, în care lumina și întunericul și-au dat mâna pentru a putea vedea ceea ce nu se poate vedea. Privesc în viitor, dar nimeni nu știe unde. Doresc să meargă undeva, împreună. Dar nimeni nu știe ce însemna să mergi undeva… Într-o cameră albă, perfectă, nu există nimic altceva decât un scaun și o masă. Pe aceasta, o cafea care fumează un fum negru, ca o fantezie de o noapte. Lângă ea, pe perete, un ceas mare care nu ticăie, dar care arată o oră imposibilă: 42:00. Pare că nu este în regulă, dar toată lumea știe că „ceasul” nu are sens.
Pe scaun stă o persoană, dar nu o vezi complet. Se mișcă într-un mod pe care nu-l înțelegi, dar simți cum aerul din jurul său devine din ce în ce mai dens. Simți că strângerea din piept nu-i vine dintr-o durere reală, ci dintr-o presiune imensă de a fi altceva decât este: mai rapid, mai eficient, mai „conectat”.
Toate gândurile-i sunt dispersate ca un val de date care sunt triate, șterse și reinstalate, iar fiecare moment devine o senzație de a fi parte în realitatea unui lucru de neînțeles. Moment în care simți durerea unui gând nerevendicat, pe care nimeni nu îl reclamă.
În fundal, un televizor negru emite imagini abstracte, pe care nimeni nu le privește. Transmit o iluzie de confort: „uite ce ai putea fi dacă nu ai fi aici.”
Totul se întâmplă în același loc, dar nimic nu se mișcă. Tehnologia te acoperă de la cap până la picioare, însă nu ești cu adevărat prezent. Ai un telefon, dar e doar o fereastră către nimic: un fior de conexiune ce dispare înainte de a-l atinge cu adevărat.
În jur, un zgomot constant: un amestec cacofonic de notificări care nu spun nimic, dar care te fac să vrei mai multe. Fiecare sunet e ca un băț care bate într-un cerc invizibil, obligându-te să urmezi ritmul: „mai mult, mai mult, mai mult!” Nu există pauză. Nu există oprire. Ce ar fi putut fi liniște e doar o simulare de sunet pe care nimeni nu o înțelege, dar pe care toți o ascultă. Pentru că trebuie!
La un moment dat toți cei din cameră (nu sunt mai mult de trei), se ridică în picioare, dar nu se mișcă deloc. Nu există o direcție, pentru că nimeni nu știe ce înseamnă „undeva”. Își aruncă priviri unii altora, dar nu se văd. Doar umbrele se simt, iar aceasta este tot ce rămâne.
Am devenit subiecții confuziei și absurdității trăirii în era digitală, unde ritmul alert și presiunile sociale ne condiționează inclusiv percepțiile asupra propriei persoane. Tehnologia, deși o promisiune de conexiune, devine un simplu mecanism de anestezie, care ascunde singurătatea profundă și incertitudinea legată de sensul propriu al vieții.
Paradoxal sau nu, în mijlocul unei lumi hiperconectate, devenim tot mai izolați. Mai singuri ca niciodată…
Despre Alin Tișe
Alin Tișe este președintele Consiliului Județean Cluj și autor a două volume, unul autobiografic intitulat „Poveste pentru tata” și unul de dragoste, intitulat „Fluturele Dor și Floarea de Apă – Religia Iubirii”
Absolvent al Liceului Teoretic „Emil Racoviță” din Cluj, între 1993 și 1997 a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, unde a și obținut licența în drept. Alin Tișe este doctor in filosofie, cu o teză de doctorat cu titlul „Conceptii privind rolul discursului politic in consolidarea democratiei”
