Alin Tișe: Războiul mondial al covrigului
𝐏𝐚𝐦𝐟𝐥𝐞𝐭
Cum a ajuns margarina să aibă nevoie de strategie de comunicare?!
La Piața Amzei nu se mai vând doar pateuri sau plăcinte. Se vinde, de fapt, o poveste în jurul lor.
Pe de o parte, ai patiseria veche, cu miros de aluat, elevi de cartier, studenți cu ultimii lei din portofel și oameni care au mâncat acolo înainte ca Instagramul să descopere „locurile autentice” din București.
Pe de altă parte, ai gastronomia cu discurs, branding, reclamă și, evident, cameră de filmat.
Undeva între ele stă un om care a descoperit că poți transforma o plăcintă într-un război cultural.
Un personaj a vrut, probabil, să facă o glumă despre gusturi. Numai că gluma a ieșit cu girofar. A ironizat consumatorul de patiserie „de cartier”, l-a descris ca pe o specie rămasă captivă între margarină și spărtură de brânză și a făcut comparația cu produsele locului pe care îl reprezintă.
Internetul, această uriașă piață în care fiecare are tarabă și microfon, a reacționat imediat.
Și atunci s-a întâmplat minunea: un om care produce covrigi și plăcinte în cartier a devenit brand. Fără campanie, agenție sau bani dați influencerilor. Doar cu o patiserie și cu clienții ei, care au decis că nu le place să fie luați de proști pentru că mănâncă ceea ce le place.
𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐧𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚𝐳𝐢 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐨 𝐫𝐞𝐠𝐮𝐥𝐚̆ 𝐬𝐢𝐦𝐩𝐥𝐚̆: 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐨𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐜𝐚𝐧𝐝𝐚𝐥, 𝐬𝐜𝐚𝐧𝐝𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐬𝐮𝐥.
Dacă ai fost criticat, devii victimă și se activează comunitatea. Si atunci algoritmul zâmbește fericit.
Brusc, nu mai discutăm despre o plăcintă cu sau fără margarină, ci despre cine are dreptul să spună ce crede el, ca este bun.
Într-o parte se invocă „tradiția”, în cealaltă „gastronomia”. Între ele, un telefon mobil și mii de oameni care își apără memoria gustului, locului sau idolului.
Când ai apăsat butonul „publică”, ai lansat mesajul pentru toți. Dar, când ai apăsat „șterge”, mesajul deja era în telefoanele altora. Scuzele ulterioare au devenit inutile, pentru că publicul își construise deja propria versiune a poveștii.
Aici apare marea manipulare online: nu neapărat faptul că oamenii mint, ci faptul că fiecare tabără își construiește propria realitate din fragmente convenabile.
Un clip devine „atac”, iar reacția devine „linșaj”. Un clip devine „aroganță”, iar o patiserie devine „simbol”.
Algoritmul nu știe dacă o plăcintă este bună. Știe doar că cearta despre aroganță și plăcintă ține oamenii pe ecran.
Și uite așa, Piața Amzei a primit gratuit ceea ce milioane de euro în marketing nu pot cumpăra: atenție maximă.
„Simbolul pieței și al plăcintei” poate vinde mai mult, iar ceilalți pot avea acum de suferit. Totuși, ambii sunt întreprinzători care plătesc taxe, salarii și impozite.
Să nu confundăm însă zgomotul online cu bilanțul contabil. Nu orice viralizare înseamnă faliment, după cum nu orice coadă la patiserie înseamnă victorie economică definitivă. Reacțiile din comentarii nu sunt automat realitate economică.
În această poveste, adevărata victimă nu este nici restaurantul, nici patiseria.
Este discernământul.
Am ajuns să credem că, dacă o postare are 10.000 de comentarii, atunci 10.000 de oameni cunosc situația. Nici vorba.
Câțiva au văzut, de fapt, o bucată de plăcintă și o secundă de aroganță transformate într-un război de identitate.
Astăzi nu mai contează dacă mănânci plăcintă, pateu cu margarină sau croissant cu unt franțuzesc. Contează să știi în ce tabără ești.
La Piața Amzei nu s-au întâlnit două patiserii, ci două lumi.
Una spune: „Lasă-mă să mănânc ce-mi place.”
Cealaltă spune: „Lasă-mă să-ți explic de ce ar trebui să-ți placă altceva.”
Iar internetul, marele arbitru…, a făcut ceea ce știe mai bine: a pus paie pe foc și apoi a vândut bilete la spectacol.
Lecția nu este despre margarină, brânză sau gastronomia franceză. Este despre cât de ușor poate fi împins un public să aleagă tabere atunci când cineva îi atinge nostalgia, orgoliul sau portofelul.
Data viitoare când vedem un asemenea război online, poate ar fi bine să nu transformăm o aroganță proastă într-un “război mondial”.
Și, mai ales, să mâncăm liniștiți ce ne place.
Pentru că, până la urmă, o plăcintă nu are ideologie.
Ideologia începe când îi punem telefonul în față.
Despre Alin Tișe
Alin Tișe este președintele Consiliului Județean Cluj și autor a cinci volume, unul autobiografic intitulat „Poveste pentru tata” apoi volumele – „Fluturele Dor și Floarea de Apă – Religia Iubirii”, „Cezarul, Dumnezeu, Iubirea”, „Iubirea căutată prin păcate – Iova și „Suflet regăsit”
Absolvent al Liceului Teoretic „Emil Racoviță” din Cluj, între 1993 și 1997 a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, unde a și obținut licența în drept. Alin Tișe este doctor in filosofie, cu o teză de doctorat cu titlul „Conceptii privind rolul discursului politic in consolidarea democratiei.
