Cetatea Ineului, a fost pe rând fortăreața lui Iancu de Hunedoara, apoi a lui Mihai Viteazu

A fost, pe rând, fortăreață întărită de Iancu de Hunedoara, posesiune a lui Mihai Viteazu, apoi a fost cucerită de turci și garnizoană a unui regiment grăniceresc austriac. Cetatea a fost menționată pentru prima dată în anul 1295.

Cetatea este compusă din două elemente. Prima parte, cea interioară, este de fapt un castel cu două nivele, are forma de pătrat. Cel de-al doilea element, cetatea exterioară, este așezată la o distanță de câteva sute de metri, tot în formă de pătrat, cu bastioane la colțuri. Din acestea nu se mai păstrează decât niște urme. Zidurile erau înconjurate din trei părți de șanțuri cu apă, pe cea de a patra latură curgând râul Crișul Alb.

Arhitectură

Către sfârșitul sec. XIV se construiește primul castel la Ineu de către familia Losonczi. Nu există nici un fel de date despre amplasament și formă, dar este foarte probabil ca acesta să se găsească sub cetatea actuală sau încorporată acesteia, dat fiind diferențele mari de grosimi de ziduri de pe conturul ei.

La începutul sec. XVI și început de sec. XVII, în acest interval de timp, este construită incinta interioară (cea care se menține până astăzi) pe baza unui plan rectangular. Modelul este relativ des întâlnit în Transilvania (Racoș, Dumbrăveni, Șimleul Silvaniei etc.), iar în aceeași perioadă modelul e adoptat dincolo de Munții Carpați și este utilizat la construcția unor curți boierești și mănăstiri: Menedic și Bradu (zona Buzăului), Băjesti (zona Argeșului), Răchitoasa (zona Bacăului), Hadâmbu, Golia (zona lașilor) etc..

Între anii 1645-1652 cetatea este refortificată bastionar de Gavril Haller. Atunci este ridicată, probabil, fortificația exterioară, către Criș, din care se păstrează urmele unui bastion spre sud-est.

Între anii 1652-1691 sub ocupație otomană, sunt de presupus lucrări de reparații și reconstrucții.

Evlyia Celebi amintește despre «cetatea nouă» din interiorul fortificației, probabil incinta actuală, refăcută de otomani. Pe de altă parte, nu se cunosc nici un fel de detalii specific otomane (ca cele de la cetățile Timișoara, Pecs etc.) conținute de ansamblul actual, care să probeze afirmația respectivă.

În anul 1870 cetatea este restaurată. Dat fiind cele conținute de schițele anterioare acestui moment, intervenția a presupus reconstrucția integrală a corpului sudic, edificarea turnului de sud-vest, reparații ale părții superioare a restului turnurilor, reconstrucția restului corpurilor de clădiri perimetrale, atunci supraetajate și i se aplică decorații neogotice: amprente sub forma de gură de tragere pentru arc (archere), ferestre cu ancadramente în arc frânt la turnuri, turnulețe de colț și goluri verticale pentru un fictiv pod ridicător la tumul de poartă de vest etc. Prin acestea, cetatea capătă un pronunțat caracter medieval târziu (cu elemente renascentiste), conform conceptelor de intervenție și restaurare ale perioadei, inclusiv din spațiul transilvănean (Hunedoara, Timișoara, Ardud, Bonțida etc.).

În anul 1950 moscheea este demolată, iar materialul rezultat din acesta este folosit la construcția unui CAP, la nord de oraș.

În perioada 1975-1976 lucrările din acea perioadă se referă mai ales la înlocuirea planșeelor de lemn de la parter cu planșee de beton armat și amenajarea unor grupuri sanitare (toalete). Sunt de presupus și lucrări de reparații generale care nu au afectat aspectul ansamblului. În ceea ce privește volumul general, singurul element adăugat acestuia este corpul grupurilor sanitare din colțul de S-E. Există și ipoteza ca ele să fi apărut cu ocazia lucrărilor din sec. XIX. În concluzie, elementele definitorii arhitecturale, care dau valoare clădirii, sunt: planul general rectangular, cu curte interioară, cu turnuri de colț circulare și un turn de poartă (plan caracteristic pentru fortificațiile de tip castel cetate din Transilvania sec. XVI-XVII, la rândul lor dependente tipologic de fortificațiile similare central-europene), volumele turnurilor și corpurilor de clădiri perimetrale care păstrează parte din zidăriile originare, inclusiv forma acoperișurilor (eventual părți originale ale șarpantelor), sistemele de boltire de la subsoluri, planșeele superioare și intermediare ale turnurilor, cornișele și brâurile fațadelor exterioare, decorațiile neogotice de pe fațadele exterioare, formele golurilor exterioare și interioare (cele majore, neafectate de intervențiile din anii 1975-1976).

În exteriorul castelului-cetate, în afara limitei actuale a proprietății, un element important este bastionul dinspre malul Crișului, tipic pentru apărarea cetăților transilvănene din sec. XVII, din timpul evenimentelor militare care afectau Principatul, cu atât mai mult în zona de graniță către Imperiul Otoman, zonă din care făcea parte și Ineul.