Mănăstirea Colț, o capelă nobiliară transformată în monument de piatră
Ascunsă pe valea Râuşorului, la marginea comunei Râu de Mori, Mănăstirea Colț reprezintă una dintre cele mai vechi și mai fascinante monumente religioase din Țara Hațegului. Ridicată între anii 1310 și 1315, ea a început ca o capelă aparținând familiei nobiliare Cândeș (Cândea), ctitori ai Cetății Colț, și a devenit de-a lungul secolelor un simbol al rezistenței spirituale locale.
Capela inițială, concepută pentru nevoile religioase ale noblețimii locale, a fost construită cu plan rectangular și navă dreptunghiulară. Turnul impunător, de peste 12 metri înălțime, împreună cu ferestrele de tip ogival la etajele superioare, conferă edificiului o notă de fortificație. În vremurile medievale, lăcașul a jucat rol și de punct de reper pentru zona rurală învecinată.
Interiorul a fost decorat cu picturi murale, dintre care astăzi s-a păstrat doar o parte remarcabilă în altar. Tehnica folosită – un suport compus din glet de var, paie, coajă de molid și chiar semințe de cireș – indică maîtrisea artelor locale medievale.
Până în secolul al XVI-lea, mănăstirea a avut un rol important în viața spirituală a regiunii, însă schimbările politice și religioase au afectat soarta sa. Familia Cândea a adoptat, la un moment dat, confesiunea reformată, ceea ce a condus la marginalizarea lăcașului ortodox. Secolele care au urmat au adus degradare, iar clădirea a fost folosită sporadic, fie ca biserică, fie ca annexă modestă.
După 1994, eforturi de reactivare monahală și restaurare au fost inițiate de duhovnici cu viziune, însă lucrările s-au împotmolit în lipsa unor proiecte sustenabile și sprijin instituțional constant.
Mănăstirea Colț face parte din peisajul „Țării bisericilor de piatră”, alături de alte lăcașuri medievale din zonă care au supraviețuit marii treceri a timpului. Legată de legenda Colindatului Junilor și de spiritul monahal moțesc, biserica continuă să fascineze iubitorii de istorie și credință.
Cu toate acestea, monumentul se confruntă cu provocări majore: degradare structurală, lipsa fondurilor, lipsa unui plan de conservare integrată și intervenții neregulate sau improprii. Pentru a-i asigura viitorul, este imperios necesar implicarea autorităților locale, a specialiștilor în restaurare și a comunității. Doar astfel poate mănăstirea să redevină nu doar un vestigiu, ci un loc viu de cult și pelerinaj, în care istoria și spiritualitatea colaborează pentru păstrarea identității locale.
