Nămol radioactiv în loc de apă curată! Adevărul din spatele minelor închise din România: Ce spun analizele?
Radioactivitatea apelor de mină din exploatările de uraniu reprezintă una dintre cele mai persistente probleme de mediu asociate industriei extractive. Închiderea unei exploatări de uraniu nu înseamnă dispariția impactului asupra mediului, deoarece apele de mină radioactive continuă să se formeze zeci de ani după oprirea activității industriale. Aceste ape provin din infiltrarea precipitațiilor și a apelor subterane în galeriile miniere, unde interacționează cu rocile uranifere și cu mineralizațiile asociate. Prin procese chimice și biologice, uraniul și alte metale ajung în soluție și sunt transportate ulterior în mediul natural.
Analizele chimice arată că apele de mină din exploatările de uraniu conțin concentrații ridicate de sodiu, peste 250 mg/dm³, bicarbonat în jur de 600–700 mg/dm³, sulfați peste 100 mg/dm³, fier bivalent și trivalent, calciu și magneziu. Concentrația de uraniu variază aproximativ între 1,8 și 2,7 mg/dm³, iar pH-ul este ușor alcalin, situat în jurul valorilor 7,3–7,5. Problema majoră este concentrația de uraniu, deoarece limita maxim admisă în România pentru apele de mină este de 0,021 mg/dm³, în timp ce valorile măsurate sunt de zeci de ori mai mari. În alte state limitele sunt mai permisive, de exemplu 0,25 mg/dm³ în Canada, 0,3 mg/dm³ în Germania și 1,8 mg/dm³ în Franța, ceea ce arată că normele românești sunt mult mai restrictive și fac procesul de epurare considerabil mai dificil.
Uraniul ajunge în apă prin procese naturale de oxidare a mineralelor uranifere, precum uraninitul și plechblenda. În prezența oxigenului și a soluțiilor carbonatice, uraniul se transformă în compuși solubili. Un rol important îl au și bacteriile precum Thiobacillus ferrooxidans și Thiobacillus thiooxidans, care accelerează oxidarea fierului și sulfului, intensificând dizolvarea metalelor. Activitatea acestor microorganisme poate accelera reacțiile de oxidare de sute de mii de ori comparativ cu procesele strict chimice, ceea ce explică prezența metalelor în concentrații ridicate în apele subterane din zonele miniere.
Un aspect semnificativ constatat în teren este faptul că, pe măsură ce apa se deplasează pe cursul natural al emisarului, concentrația uraniului scade considerabil. După câțiva kilometri, valorile se apropie de limitele legale, iar după deversarea într-un râu principal pot scădea chiar sub 0,01 mg/dm³. Acest fenomen este explicat prin bioasimilarea uraniului de către organismele acvatice, fixarea în sedimente și procesele de reducere biologică anaerobă, care scad solubilitatea uraniului până la valori extrem de mici, sub 0,0001 mg/l. Totuși, reducerea concentrației din apă conduce la acumularea radioactivității în nămol, ceea ce înseamnă că problema este transferată din faza lichidă în sedimente.
Pentru reducerea radioactivității apelor de mină au fost analizate trei tehnologii principale. Schimbul ionic utilizează rășini anionice pentru reținerea uraniului din soluție. Metoda este eficientă în concentrarea metalului, dar presupune costuri ridicate, instalații complexe și personal calificat, iar în condițiile specifice apelor de mină nu reușește singură să atingă limitele legale românești. Coprecipitarea chimică se bazează pe formarea unor compuși insolubili, de regulă cu săruri de fier, care antrenează uraniul din soluție. Este o metodă mai simplă și mai puțin costisitoare, însă eficiența scade în prezența suspensiilor argiloase și rezultatele sunt insuficiente dacă este aplicată individual. Reducerea biologică utilizează iazuri biologice în care organismele acvatice și sedimentele fixează uraniul. Această metodă are costuri reduse de operare și nu necesită echipamente complexe, dar este un proces lent și poate conduce la acumularea radioactivă în nămoluri.
Concluzia tehnică este că nicio metodă aplicată separat nu permite respectarea normelor românești în vigoare. Soluția optimă constă în combinarea tehnologiilor, prin aplicarea coprecipitării pentru reducerea inițială a concentrației uraniului, urmată de tratare biologică într-un iaz special amenajat, unde radioactivitatea este redusă sub limita legală. Gestionarea responsabilă a apelor de mină rămâne esențială pentru protecția mediului și pentru siguranța comunităților din zonele miniere, deoarece impactul exploatărilor de uraniu continuă mult timp după închiderea acestora.
