(OPINIE) Voicu Ienci: La prohodul presedintelui Klaus Werner Johannis

Imi amintesc, cu patima inca, de manifestatiile anti-Dragnea din 2017-2019, de „Noaptea ca hotii” si de ploaia de invective si acuze aduse ministrului justitiei de atunci, Tudorel Toader.

Nu pot sa il uit pe domnul presedinte Johannis, cu geaca revolutionara din dotare, girand in strada o lupta ce nu ar fi trebuit sa fie coborata nicicand acolo, ce ar fi trebuit sa ramana in cadrul institutional si constitutional, asa cum ii sta bine unei democratii mature si consolidate.

Am avut de pierdut mult in acele zile -prieteni mult prea infierbantati, pentru ca opinia contrara sa mai reprezinte ceva de respectat si care au preferat repudierea si damnatio memoriae in locul dialogului cu argumente.

Poate nu am pierdut nimic, totusi, si a fost doar dezamagirea aceea, cand dai fata cu adevaratul chip si aluat al unor oameni despre care doar imaginea creata de tine insuti contase pana atunci.

Nu stiu, nu vreau sa ma mai gandesc, uneori neuronii mei refuza confruntarea cu amintiri nelalocul lor si ma avertizeaza cu junghiuri infrigurate in inima si stomac.

Nu stiu, nici nu mai conteaza dupa ce linistea s-a asternut peste pietele altadata ticsite de oameni, luminate feeric cu lanterne de telefoane mobile, in ceata densa a gazelor lacrimogene si in dinamismul pulanelor, pietroaielor aruncate la nimereala, al suturilor in cur, al pocnetelor si tipetelor, al scandarilor pe ritm de peturi lovite de caldaram.

Tineam cu Dragnea si va spun si de ce: nu pentru ca ar fi fost vreun inger imaculat, dimpotriva, il vedeam un personaj ticalosit si grobian, un taranete viclean -vorba unui bun amic, un om al sistemului ticalosit, rafinat sub Nastase si institutionalizat cu patalama sub Basescu, al acelui sistem care aresta pe cine trebuie si cand trebuie, cu scopul revansei si calculului politic, nu al justitiei, acel sistem al santajului la toti, de la magistrati la oameni de afaceri, acel malaxor al victimelor nevinovate, carora le mai ramasese minima constiinta sa nu minta dupa dictarea din ancheta.

Dragnea fusese omul lor o intreaga cariera, ce il adusese din postura de obscur pedelist aciuiat in sinecuri la judet, in cea de intaiul pesedist al tarii. Dragnea intrase in conflict cu sistemul pentru ca se considerase prea smecher ca sa mai achieseze la ordinul de retragere dat atunci cand ei -ilustrii si atotputernicii necunoscuti, considerasera ca treaba lui s-a terminat.

Dragnea nu a inteles, a crezut ca poate, a crezut ca face fata iadului dezlantuit impotriva sa, bazandu-se pe ce stia si ce adunase despre altii -mizerie, gunoi biografic ticalos, infractiuni concrete in coautorat si grup infractional organizat la cele mai inalte niveluri, acte de tradare laolata cu actiuni ostile din afara tarii, de flagranta incalcare a suveranitatii Romaniei.

Din punctul asta de vedere, situatia mi s-a parut teribil de benefica pentru noi, astia multi, prosti, manipulati si neinformati. Mi s-a parut ocazia perfecta de a ne trezi si a confrunta o realitate subterana, ce razbatea cu portia si cu regularitate de metronom in comunicate, interviuri si stiri.

Mi l-am dorit pe Dragnea sa reziste atat cat hartia de turnesol, care sa dea de gol mizeria adunata sub presurile institutiilor fundamentale si in gatul clasei politice.

Nu a rezistat suficient si cat mi-as fi dorit, a pierdut meciul cu institutiile din spatele carora razbatea zambetul ranjit si dispretuitor al noului guvernator de tarisoara-colonie, intitulat pompos presedinte si raspunzand la apelativul neaos, de Klaus Werner.

Dimpotriva, Dragnea a avut suficient timp la puscarie sa mediteze cum gura bate curul, iesind semi-anonim, lamentabil si spasit de la racoarea filozofica a introspectiei fortate -un personaj cu alura de bunic bonom si amabil, numai bun de pus cu sort in filmulete savuroase ca la Dragne’acasa.

Fata de imensul razboi informational, fata de uriasa propaganda si manipulare, fata de ce ar fi putut iesi la iveala cu ceva mai multa sansa si mai mult noroc, fata de ticalosirea, abrutizarea si fanatizarea a jumatate de tara, anii aceia ii consider de-a dreptul anii pierderii oricarei sperante pentru democratie reala si adevar. Totodata, sunt anii afirmarii spectrului puterii nelimitate si discretionare a functiei prezidentiale -o redefinire a ei incomparabil mai grandioasa decat in epoca basesciana, realizata cu complicitatea multimilor duse de nas cum ca Dragnea fura tara, cu elanul absurd al elitei pe jumatate naiva si pe jumatate vanduta unor interese, ce s-au demonstrat mai apoi, ca numai cu democratia si adevarul nu aveau de a face.

A urmat epoca absurdului ridicat la gradul de politica de stat, a depersonalizarii si eliminarii a tot ce e romanesc si despre Romania in actiunile institutiilor, epoca lacheilor prezidentiali numiti in partide pe post de figuranti ai jocului politic, al actiunilor de marketing cu miscari mesianice si salvatoare, infiintate pentru ce mai ramasese de manipulat si controlat, al luxului ostentativ si destrabalat, sfidator in nonsalanta sa, al presedintelui turist, cu toane si degraba varsator de sange pentru cei care schitau vreo iesire din front.

Ce altceva decat o imensa absurditate si contradictie in termeni o reprezinta convietuirea in promiscuitate si nefiresc guvernamental a doua partide care, prin definitia bunului simt al democratiei, trebuiau sa constituie alternative, nu monolit parlamentar si de guvernare?

Cat de absurd sa fii sa unesti cu pohta ce ai pohtit doua lucruri pe care tu insati le desparteai -creand adanci si bolnave falii sociale, atunci cand recitai fara talent si intaratai frate impotriva fratelui si copil impotriva parintelui: pe-se-de!?

Ce altceva decat ticalosie si absurditate e sa agiti marota fricii de nationalism si sa il asociezi cu conspirationismul si putinismul, cand iti recrutezi si aservesti viitorii lideri ce troneaza zilele acestea pe sufletele si creierele celor ce mai simt romaneste, ramanand alternativa mincinoasa la ceva ce ar fi putut sa existe organic si demn si frumos?

La jumatate de deceniu de atunci, puterea absoluta a presedintelui Johannis, Fat-Frumos fabricat si castigator in lupta cu zmeul Dragnea, da semne ca isi traieste ultimele clipe.

Pentru zmeu a fost „Tarde venientibus ossa”, pentru Fat-Frumos „Necesitas non habet legem” si pentru amandoi „Fugit irreparabile tempus”. Sfarsitul e unul si acelasi pentru toti si l-am vazut in dezamagirea unui presedinte refuzat pentru vreo functie internationala, in teama de sfarsit de imunitate, esuata in aventura unui proiect de lege pe persoana fizica prezidentiala.

Nimic nu mai merge, nimic nu se mai leaga unui presedinte la sfarsit de al doilea mandat, cand justitia ii intoarce -in al doisprezecelea ceas, palma pentru samavolnicia cu care el insusi a tratat-o si necinstit-o in repetate randuri, anulandu-i aparenta proprietatii peste doua case si obligandu-l sa dea banii necinstiti, pe chirie, indarat.

Pentru Klaus, lucrul acesta e la fel de sfasietor precum tradarea Irinei pentru Liviu -un moment al constiintei caderii, pana la a nu mai fi barbat si presedinte.

La fel cum Dragnea murea de dorul Irinucai, Johannis se vede pe sine insusi pierzandu-si temelia existentei sale -averea si traiul de lux pe moca. Inca o mai are pe doamna Carmen -relicva a iubirii de om, de fiinta vie si inzestrata cu suflet, dar incurcate sunt caile destinului post-prezidential si sumbra sabia dreptatii peste fapte trecute, la care mirobolantul si ravasitorul personaj feminim a fost parte -din lacomie si ambitie personala sau fie si din necesitate.

Mai mult decat despre destinele unor personaje, ma uit la noi cei multi si dezbinati dupa un parjol politic fara precedent, de un deceniu. Ma uit la cat de mult am involuat pe calea urii si a fricii, la cat au reusit sa faca din noi obiectul manipularii si calculului unor interese de etapa, la cat de aproape suntem sa cedam totul -constiinta si libertate de dragul unor iluzorii castiguri dictate in mass media pe post de scoala a noului suflet.

Ma uit la noi si la ce avem de ales la sfarsit de toamna in 2024 -din ce a ramas fara personalitate, intelect, constiinta si valori, dupa ce a fost trecut prin sita unei epoci triste si absurde.

O banuiala mare cat un fior de spaima ma incearc -„Tempora mutantur et nos mutamur in illis”.

Despre Voicu Ienci

Absolvent al Facultatii de Drept -Universitatea Babes-Bolyai (2000) si al Certificatului Profesional in Management -The Open University (U.K. 2013), Voicu Ienci este antreprenor si pasionat de istorie si politica.

Ideologic, este profund atasat conservatorismului clasic si un apropiat al viziunilor crestine pro-viata si pro-familie