Puşcatul cu carbid, obiceiul Învierii păstrat cu sfințenie și în 2025, în Apuseni, în Țara Moților. În văile luminate de focuri de tabără, tinerii anunța Învierea!
În inima Munților Apuseni, acolo unde tradițiile se țes adânc în fibra comunității, un obicei cu totul aparte anunță an de an marea sărbătoare a creștinătății: Puşcatul cu carbid. Practicat cu entuziasm și respect de tinerii feciori din satele moțești, acest ritual nocturn cu bubuituri asurzitoare și focuri de tabără are rădăcini vechi, transmise din generație în generație.
Dacă ai norocul să străbați Țara Moților în Noaptea Învierii, vei fi martor la un adevărat spectacol al simțurilor: bubuituri puternice ce se aud din toate direcțiile, văi întregi luminate de focuri de tabără, iar peste toate plutește o stare de comunitate, emoție și bucurie.
Aceste bubuituri nu sunt întâmplătoare – ele fac parte dintr-un obicei străvechi, cunoscut sub numele de „pușcatul cu carbid”, și simbolizează alungarea spiritelor rele pentru a pregăti satul și sufletele pentru Învierea Domnului.
Tinerii din sate se pregătesc din timp. Adună carbid, un compus chimic care în contact cu apa degajă acetilenă – un gaz extrem de inflamabil și exploziv. Cu atenție, acesta este introdus în tuburi metalice sau țevi, iar odată aprins, produce o explozie puternică, însoțită de un zgomot ce răsună în munți.
De obicei, feciorii se adună pe dealuri sau la marginea satului, în grupuri bine organizate. Se aprind focuri mari de tabără, se cântă, se spun povești, iar bubuiturile ritmate acompaniază așteptarea miezului nopții.
Este o combinație de veche practică de purificare sonoră și o formă rustică de celebrare a luminii care vine cu Învierea.
Obiceiul este învățat și trăit de fiecare generație, fiind unul dintre acele ritualuri prin care tinerii moți intră în rândul comunității adulte. Nu este doar o formă de distracție, ci și un act de continuitate culturală, în care fiecare participant își asumă rolul de păstrător al identității locale.
În 2025, ca și în anii trecuți, pușcatul cu carbid a fost practicat atât în satele din Țara Moților, cât și în zona Crișenilor. În ciuda vremurilor moderne, obiceiul nu dă semne că ar fi uitat – dimpotrivă, este adoptat cu mândrie de tinerii care înțeleg valoarea sa simbolică.
