România, „aurul roșu” al Europei deține o treime din rezervele de cupru. Nistor: „Aș da toate perimetrele unor societăți private interesate să le pună în valoare!”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Într-un context global în care cererea de cupru crește accelerat, fiind esențial pentru energie verde, tehnologie și industrie, România se află într-o poziție paradoxală: deține unele dintre cele mai mari rezerve din Uniunea Europeană, dar valorifică foarte puțin din acest potențial. Inginerul Nicolae Nistor, specialist emerit în minerit și fost director al Exploatării Miniere Aghireșu, a explicat, în cadrul emisiunii realizate de Horia Nasra, cum s-a ajuns în această situație.

Potrivit acestuia, România deține o resursă strategică majoră la nivel european: „Acum, practic, România deține o treime dintre rezervele de cupru ale Uniunii Europene.”

Rezerve importante, dar exploatare limitată

Zăcămintele de cupru din România sunt răspândite în mai multe zone, inclusiv în Apuseni, Maramureș, Dobrogea sau Banat. În trecut, acestea erau exploatate și prelucrate în mai multe centre industriale importante.

Au existat unități de prelucrare la Gura Humorului, Baia Mare, Bălan, Altân Tepe sau Moldova Nouă, însă, în prezent, majoritatea acestora sunt închise. Singurul perimetru activ rămâne Roșia Poieni, unde minereul are însă o concentrație redusă de cupru.

Specialistul explică faptul că, în perioada comunistă, industria cuprului era susținută masiv de stat: „Cuprul era subvenționat de stat în proporție de 85%. Practic, se pompau bani de la buget pentru a menține producția.”

Ruptura lanțului industrial

După privatizările din anii ’90 și 2000, România a pierdut veriga esențială: metalurgia cuprului. Fără capacități de rafinare și procesare, minereul extras nu mai poate fi valorificat eficient în țară: „După ce am privatizat metalurgia cuprului, am rămas cu concentratele. Ce facem cu ele? Le-am vândut pe piața liberă, dar la prețuri de nimic. Pierderi mari.”

În prezent, concentratul de cupru este exportat, în special către traderi internaționali, ajungând ulterior în Asia pentru rafinare. România ajunge apoi să importe produse finite din cupru, la prețuri mult mai mari.

Paradoxul economic: exportăm materie primă, importăm produse finite

Situația actuală evidențiază un dezechilibru major: România exportă resurse brute și importă produse procesate, pierzând valoare economică: „Concentratul de la Roșia Poieni se duce în China, unde se rafinează, iar noi importăm produsele din cupru la prețul bursei de la Londra.”

În contextul creșterii prețului cuprului la nivel global, această situație devine tot mai problematică.

Rezerve uriașe, oportunități nevalorificate

Datele prezentate de specialist arată dimensiunea reală a resurselor:

• peste 510 milioane de tone de rezerve cunoscute;
• 25 de zăcăminte cu aproximativ 98 de milioane de tone exploatabile;
• alte perimetre cu potențial de sute de milioane de tone.

Cu toate acestea, exploatarea este limitată, iar investițiile sunt insuficiente.

Soluții: deschiderea către investiții

Nicolae Nistor consideră că statul român ar trebui să adopte o strategie pragmatică și să permită investiții private în exploatarea acestor resurse: „Eu, ca stat, având în vedere rezervele imense de cupru și cererea mare la nivel mondial, n-aș sta pe gânduri. Aș da toate perimetrele unor societăți private interesate să le pună în valoare. Aș avea numai de câștigat.”

Acesta atrage atenția că România nu a reușit, până în prezent, să valorifice eficient nici resursele de aur, nici pe cele de cupru, iar menținerea zăcămintelor neexploatate nu aduce beneficii economice.

Perspective și riscuri

Pe termen lung, există și riscul ca anumite resurse să devină mai puțin valoroase, în contextul dezvoltării unor materiale alternative sau al schimbărilor tehnologice.

În același timp, cererea globală pentru cupru rămâne ridicată, fiind esențial pentru electrificare, energie regenerabilă și industrie.

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google