Satul Meria: așezarea din munți întemeiată de haiduci, între legendă și realitate
În inima județul Hunedoara, pe o coamă izolată a Munții Poiana Ruscă, se află satul Meria, o comunitate montană cu o istorie deosebit de interesantă și neobișnuită. Așezarea, parte din Ținutul Pădurenilor, a fost, potrivit tradiției locale și relatărilor istorice, înființată încă din secolul al XV-lea de haiduci, fugari și oameni care își căutau adăpostul departe de legile vremii și de urmărirea autorităților.
Localnicii și cercetătorii spun că Meria nu era un sat obișnuit, ci un loc greu accesibil, ascuns în pădure, unde se refugiau haiduci și lotri — oameni ce își duceau traiul în afara regulilor societății, profitând de terenurile montane greu accesibile. Aici se refugiau, odihneau și, după tradiție, se întorceau cu prăzile luate din ținuturile vecine, evitând „pandurii” care nu cunoșteau potecile înguste și abrupte, sau se temeau de rezistența acestor fugari curajoși.
Povestea satului a fost consemnată de preotul Jacob Radu în „Istoria vicariatului greco-catolic din Țara Hațegului” din 1909, conform căreia locuitorii din epocă trăiau într-o comunitate formată din colibe și locuințe sărăcăcioase, într-o zonă învăluită adesea de ceață, la altitudinea de aproape 1.000 de metri.
Într-un moment din istorie, această viață a „haiducilor” a ajuns la un sfârșit forțat. Se spune că odată, trupele armate au înconjurat satul și i-au somat pe localnici să își construiască locuințe stabile și să adopte un mod de viață pașnic. Revenindu-și, oamenii au renunțat la vechile obiceiuri, au început să cultive pământul și să crească animale, transformând Meria într-o comunitate permanentă și asigurându-și traiul în mod obișnuit.
Mult timp după aceste evenimente, satul a rămas izolat, fără drumuri accesibile, fapt care a păstrat tradițiile arhaice și modul de viață simplu. Locuitorii s-au ocupat cu creșterea vitelor și lucrul în pădure, iar în trecut, „bocșitul” sau arderea lemnelor pentru producerea cărbunelui era o ocupație importantă pentru mulți.
Electrificarea a ajuns în Meria abia în anii ’60, iar dezvoltarea infrastructurii rutiere a fost un proces lent. Abia în ultimii ani, un drum de aproximativ opt kilometri, care leagă satul de Lunca Cernii de Jos, a fost asfaltat complet, facilitând accesul în zonă și deschizând-o mai mult către turiști și vizitatori.
Astăzi, Meria continuă să fie un sat de munte pitoresc, în care crește numărul bătrânilor, iar tradițiile locale și povestea sa legendară atrag curioși dornici să descopere un loc care pare ieșit din paginile istoriei.
