Sfântul Ilie, stăpân al tunetului și al trăsnetului, în carul său de foc, răzbunător nu pe oameni, ci pe cel făcător de rele
Odinioară, lumea satului ținea anumite zile celebrând sfinții protectori ai ploilor cu post și rugăciune și cu abținere de la orice petrecere sau muncă.
Cea mai mare sărbătoare la mijlocul verii era Sântilie, sărbătorit pe 20 iulie, care era urmat de mai multe zile „legate”. Oamenii satelor le numeau „sărbători pârlejoase” sau „prilejoase”, deoarece prilejuiau primejdii dacă n-ar fi fost respectate.
Toate aceste sărbători își aveau origini precreștine, închinate soarelui sau focului.
În satul tradițional, sărbătoarea Sfântului Ilie era ținută cu post, rugăciune și cu repaus de la muncă. Oamenii se rugau pentru paza caselor și a holdelor, puneau pe acoperișul caselor și pe prag ramuri de salcie de la Florii, sau de tei de la Rusalii, pentru a înlătura grindina. Femeile puneau busuioc pe la icoane și aprindeau lumânări de la Paști. Se spune că „în ajunul zilei sale, Sfântul Ilie bate toaca din cer, dar o aud doar păstorii, cei mai buni și mai curați la suflet”.
În toate legendele, Sfântul Ilie marchează miezul vieţii pastorale, dată când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână.
În icoanele pictate pe sticlă în centrul de la Nicula și nu numai, Sfântul Ilie, stăpân al tunetului și al trăsnetului, este reprezentat în carul său de foc, răzbunător nu pe oameni, ci pe „cel făcător de rele”, potrivit volumului „Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania – sărbători, credințe, rituri, mituri”, autor Maria Bocșe, volum apărut în anul 2007, sub egida Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj.
