Steluța Cătăniciu, în scadalul momentului: A uitat cineva de protocoale? Ați uitat, băi deontologilor, de „decapările” de la DNA? De Unitatea de Elită de la Ploiesti?
Publicarea documentarului Recorder „Justiție capturată” a reaprins una dintre cele mai tensionate dezbateri din justiția românească, readucând în prim-plan tema influențelor interne asupra modului de constituire a completurilor de judecată și asupra independenței magistraților. Reacțiile au fost imediate și puternice, iar Curtea de Apel București a simțit nevoia să organizeze o conferință extraordinară de presă pentru a respinge acuzațiile care vizau funcționarea instanței. Președinta Curții, Liana Nicoleta Arsenie, a catalogat materialul Recorder drept denigrator și a insistat că procedurile interne sunt respectate în mod riguros.
Tensiunea a escaladat în momentul în care judecătoarea Raluca Moroșanu a intervenit neanunțat și a contrazis oficial conducerea Curții, declarând că „tot ceea ce s-a spus este adevărat”. Această ieșire publică, rar întâlnită într-o instituție extrem de rigidă, a accentuat ruptura din interiorul sistemului judiciar și a dat o greutate suplimentară afirmațiilor făcute în documentar de judecătorul Laurențiu Beșu, care vorbește despre presiuni subtile, mutări forțate de completuri și mecanisme informale ce ar influența actul de justiție.
În mijlocul acestei dispute, fostul deputat de Cluj și avocat Steluța Cătăniciu a intervenit cu un mesaj vehement, rememorând episoade controversate din trecutul recent al justiției românești. În opinia ei, discuția despre o „justiție capturată” nu ar trebui purtată în raport cu situația actuală, ci cu perioada în care, susține ea, abuzurile erau instituționalizate. Cătăniciu reamintește că, în anii de apogeu ai DNA, pe scările instituției „era coadă la arestare”, iar mulți dintre cei prezentați ca vinovați au fost achitați ulterior. În aceeași direcție, evocă protocoalele secrete, practicile de presiune asupra magistraților, „Câmpul Tactic” și completurile de judecată despre care afirmă că ar fi pronunțat condamnări prestabilite: „Astăzi, un fost om politic, fost ministru, unul dintre cei mai onești, corecți și empatici pe care i-am cunoscut în toată viața mea, m-a întrebat dacă eu cred că în Justiție nu există corupție?!
Nici vorbă, există corupție la fel ca în orice alt domeniu, nici nu se pune problema, că doar nu sunt sfinți! Doar că celor dovediți corupți, Sistemul, în loc să-i condamne, le-a făcut dosare cu care îi santaja, apoi, pentru a condamna oameni nevinovați.
A uitat cineva acea perioadă, când pe scările DNA, era coadă la arestare(se pare ca unii, da!)? Nu de alta, da’ să-i vadă lumea, bre, să-i înjure pe stradă(ce mai conta/conteaza că aproape toți au fost achitați, ultetior)?! A uitat cineva de protocoale? Da’ de Zdreanță?( nu cel cu ochii de faianță)… Ați uitat, băi deontologilor, de „decapările” de la DNA? De Unitatea de Elită de la Ploiesti?
Da’ de Cristina Guseth, de la Comisia Juridică, ați uitat?! V-ați pus, vreodată, întrebarea: CINE a dorit-o în fruntea Ministerului Justiției și pentru ce?! Da’ de Prună ( traducătoarea de la Bruxelles, care a venit după Guseth) și care le-a spus românilor că ” drepturile lor sun un LUX”?! Da’ de procurorii din Bihor, înregistrați înjurând judecătorii că ” până nu-i arestăm pe câțiva, nu-i potolim cu achitările”? Aia era, băi, Justiție Capturată!
Eu nu am uitat! Nu am uitat toți istericii (plătiți sau nu) care urlau „cine nu sare, ia condamnare”. Nu am uitat culoarele pe care unii (aleși) intrau de la parchet până la condamnare, ca vitele la tăiere. Nu am uitat „Câmpul Tactic” din Justiție, plicurile galbene date în sală, judecătorilor, cu ani grei de pușcărie trecuți acolo.
Nu am uitat Completul Negru de la ICCJ, din acei ani de tristă amintire, la care dacă ajungeai, ” că așa ți-a fost scris”, mureai cu dreptatea în mână, la propriu sau la figurat, neavând nicio șansă de achitare, pentru că erai dinainte condamnat!
N-am uitat de judecătorul Mustață, batjocorit și scos din complet în cătușe, în ziua în care urma să intre, la termen, în dosar, decedat în condiții suspecte în închisoare, și totul doar pentru a-l condamna pe Voiculescu. Ați uitat cum a fost repartizat dosarul judecătoarei Camelia Bogdan, apoi?!
Eu, nu! N-am uitat de tot răul făcut de Monica Macovei și Băsescu. Și n-am uitat de Guseth, pentru că am fost acolo! Nu am uitat, și niciun om de bună credință nu poate uita ce a fost în Justiție, în acea perioadă! AIA ERA JUSTIȚIE CAPTURATĂ! Din păcate, acum sunt atacați magistrații de bună credință (mai sunt și în România, har Domnului, nu doar la Berlin)! SUNT ATACAȚI PENTRU CĂ ÎȘI VOR JUSTIȚIA INAPOI!”
Prin intervenția sa, Cătăniciu a reușit să mute accentul discuției de la simplele afirmații ale unui documentar la întrebări mai profunde despre integritatea și memoria unui sistem care, în opinia ei, nu și-a asumat nici până astăzi traumele și abuzurile din perioada în care era cu adevărat „capturat”. Pentru mulți, poziția ei reprezintă o invitație la reexaminarea critică a istoriei recente a justiției românești și la înțelegerea scandalului prezent în continuitate, nu în izolare.
