Ce limbă vorbeau, de fapt, dacii? Care sunt cele mai importante dovezi ale limbii dacice?
Dacii, strămoșii românilor, au reprezentat un popor semnificativ din punct de vedere istoric, care a trăit pe teritoriul actual al României și al regiunilor înconjurătoare. În ciuda importanței lor, una dintre cele mai mari enigme legate de acest popor este limba pe care o vorbeau. Limba dacilor continuă să fie un subiect de interes pentru lingviști, istorici și arheologi, deoarece dovezile directe ale limbii sunt extrem de limitate. Deși s-au făcut speculații și ipoteze, rămân multe necunoscute despre limba și structura lingvistică a acesteia.
Există mai multe ipoteze și discuții. Unii cercetători precum I.I Rusu presupun că dacii vorbeau o limbă tracică, aceeași cu a celorlalte neamuri tracice, cu diferențele dialectuale de rigoare: „Sigură este o înrudire strânsă și identitatea de limbă între geți și daci, cum atestă știrile antice, precizând că vorbeau aceeași limbă, fiind în aceeași măsură ”thraces” ca și moesii, tribalii, crobyzii ș.a. de la nord de Haemus (…) cuvintele cu etimologie clară sau foarte probabilă arată că este vorba doar de o diferențiere dialectală între geto-daci și tracii de la sud de Dunăre și Haemus”, preciza I.I Rusu în ”Etnogeneza românilor”. Inclusiv geograful antic Strabon scria că geții „sunt un neam vorbind aceeași limbă cu tracii”.
Singurele exemple de cuvinte rămase din limba tracă se pot găsi în inscripție dar și onomastică sau numele orașelor sau a râurilor.
„S-a putut stabili că limba tracă este o limbă indoeuropeană de sine stătătoare, deosebită de cea a frigienilor, a ilirilor ori a altor neamuri, și care face parte din grupa satem ca și limbile baltice, slava, germanica, indo-iraniana, armeana, ilira. De asemenea, s-a putut stabili, în liniile sale generale, sistemul fonetic. Se cunosc astăzi aproximativ 1800 de glose, nume proprii ori comune păstrate în texte literare, inscripții ori în substratul unor limbi balcanice actuale. Pe baza acestora s-au putut reconstrui circa 250 de cuvinte tracice”, precizează istoricul Ion Horațiu Crișan în ”Spiritualitatea geto-dacilor”.
Dovezi lingvistice și nume proprii
Cele mai importante dovezi ale limbii dacice provin din toponime, hidronime și nume proprii. Denumiri geografice precum „Dunărea” (Danubius), „Carpați” sau numele orașelor și așezărilor precum „Sarmizegetusa” oferă indicii despre structura limbii. De asemenea, numele de plante și animale care au supraviețuit în vocabularul limbii române actuale, cum ar fi „brad” (conifer) sau „mal” (țărm), sunt adesea considerate moșteniri dacice.
Un alt exemplu de cuvânt posibil dacic este „măgură” (deal), termen care apare în multe denumiri locale din România și care are o semnificație clară în contextul geografic. De asemenea, elementele lingvistice care nu au corespondente directe în alte limbi indo-europene aduc susținere teoriei că anumite cuvinte din română pot proveni din substratul dacic.
Marele poet roman Ovidiu vorbește în poemele lui „pontice” despre daci și limba lor „barbară”,
Marele poet roman Ovidiu, exilat la cetatea Tomis, vorbește în poemele lui „pontice” despre daci și limba lor „barbară”, afirmând că a învățat-o și chiar a scris poeme în ea, fiind apreciat pentru aceasta de daci. Dacă cele spuse de Ovidiu sunt adevărate și un volum cu poezii scrise de către Ovidiu în limba dacilor chiar a existat, trebuie să însemne că volumul ori nu a supraviețuit până în zilele noastre, ori a fost distrus, ori pur și simplu nu a fost încă descoperit. Existența reală a poemului rămâne nedemonstrată.
Pe de altă parte, cercetătorul Ariton Vraciu consideră că dacii nu au avut scriere proprie. „Ştim sigur că tracii şi ilirii din perioada istorică nu au avut o scriere proprie sau un alfabet. Traco-dacii, la fel ca majoritatea populaţiilor antice n-au cunoscut şi n-au întrebuinţat scrierea înainte de începutul influenţei greceşti”, precizează acesta în ”Limba daco-geților”.
Geții și dacii, mai ales elitele educate, foloseau totuși alfabetul grecesc pentru a scrie în limba maternă. Cel puțin asta ar indica inscripția de pe lespedea de piatră de la Kiolmen din nord-estul Bulgariei sau inelul de Ezerovo.
