Răscoala dinaintea lui Horea, Cloșca și Crișan, a călugărului Sofronie din Țara Moților și Țara Zarandului

Sofronie de la Cioara a fost un călugăr ortodox care s-a aflat în fruntea celei de-a doua revolte anticatolice din Transilvania secolului al XVIII-lea. El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 28 februarie 1950, fiind proclamat solemn ca sfânt mărturisitor la 21 octombrie 1955 în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia.

În primăvara anului 1757, autoritățile austriece din Vințu de Jos au distrus schitul lui Sofronie, dorind să elimine rezistența ortodoxă sârbească din Transilvania. De asemenea, au început să aresteze pe cei care predicau împotriva Unirii religioase. Pentru a evita arestul, Sofronie a fost nevoit să părăsească satul Cioara și să se refugieze în Hunedoara.

După revoltele ortodocșilor din Ardeal, nemulțumirile acestora au dus la emiterea unui edict de toleranță de către împărăteasa Maria Terezia, care însă nu a fost suficient pentru a calma furia populară, ci a condus la intensificarea tulburărilor.

Pe 6 octombrie 1759, Sofronie a comunicat românilor din Brad, astăzi în județul Hunedoara, că Edictul de Toleranță le permitea alegerea între Ortodoxie (schismă) și Unirea cu Biserica Romei. Autoritățile de la Viena s-au alarmat din cauza conflictelor generate de călugăr, astfel încât armata imperială l-a prins pe Sofronie. A fost arestat și închis în Bobâlna, unde a fost supus interogatoriilor dure. Pe 13 februarie 1760, a fost eliberat sub presiunea unui grup de 500-600 de țărani români „înarmați cu măciuci” și conduși de protopopul Ioan din Săliște.

Sofronie a continuat să predice împotriva Unirii cu Biserica Romei în regiunea Țara Zarandului și Țara Moților, stârnind o revoltă în sudul Transilvaniei și în zonale de pe cursul superior al Mureșului. Bisericile uniților au fost ocupate forțat, iar preoții alungați cu brutalitate. Pe 21 aprilie 1760, s-a adresat comunității românești din Zlatna, iar pe 12 mai la Abrud, incitând la ostilitate împotriva Bisericii Române Unite. Consiliul de Miniștri de la Viena, alarmat de popularitatea sa crescândă, a decis pe 3 iunie să-l aresteze și să-l elimine pe Sofronie.

Pe 2 august 1760, Sofronie a fost prins de autoritățile imperiale în timp ce încerca să intre în biserica din Abrud și a fost ulterior transferat la Zlatna. După revoltele locale, a fost eliberat condiționat și apoi ascuns de lucrătorii din minele imperiale din Abrud. Aceștia au intrat într-o stare de revoltă latentă, afirmând că „puterea nobililor a ajuns la sfârșit, iar acum noi suntem stăpâni”. Grupuri de țărani înarmați rudimentar s-au îndreptat spre Blaj, unde episcopul unit Petru Pavel Aaron, sub amenințare, a fost nevoit să se refugieze în Sibiu.

Sofronie a convocat la 14/25–18/29 februarie 1761, la Alba Iulia, o întâlnire a unui așa-zis sobor al Bisericii pravoslavnice din Transilvania, care a redactat o petiție în 19 puncte către autoritățile habsburgice prin care se cerea libertate religioasă totală în Transilvania, dreptul numirii unui episcop neunit (ortodox, sârb) și eliberarea răzvrătiților arestați. Autoritățile austriece l-au trimis pe generalul Adolf von Buccow să liniștească revoltele din regiune, iar acesta a dispus arestarea a mai multora preoți neuniți, adepți ai lui Sofronie, și trimiterea lor în surghiun cu toți aceia care se împotriveau orânduirii și militau pentru ruperea Unirii religioase cu Roma. Sofronie a fost trimis în judecată și condamnat la cinci ani de închisoare, însă a reușit să fugă, între timp, în Valahia, unde avea mai mulți susținători din partea Bisericii pravoslavnice sârbe. A continuat să se dedice vieții monahale, fiind călugăr la mănăstirile din Robaia (1764–1766) și Vieroși (1766–1771), iar apoi egumen la Curtea de Argeș, toate cele trei mănăstiri aflându-se astăzi în județul Argeș. A murit la mănăstirea Curtea de Argeș.

Ca ripostă față de revoltele conduse de Sofronie în Transilvania, generalul Buccow a ars din temelii mai multe schituri ortodoxe din sudul principatului ardelean ridicate la inițiativa călugărului de la Cioara, iar după unele surse, mai puțin credibile, cică ar fi fost distruse cu tunurile vreo 150 de biserici și mănăstiri ortodoxe. Oricum, tulburările au continuat și după, iar pentru a readuce ordinea, împărăteasa a emis un edict imperial, în 1769 care a dat statut legal cultului ortodox, recunoscându-l ca religie, și în Transilvania. Tensiunile au continuat să existe și doar în timpul împăratului Iosif al II-lea a existat o atmosferă de toleranță religioasă determinată de Edictul de Toleranță din 8 noiembrie 1781. Această situație i-a făcut pe mulți români să-ți manifeste oficial apartenența la Biserica neunită, fapt ce arată că nu s-a mai folosit vreun element de constrângere în convertirile ulterioare.

Sofronie a organizat, în perioada 14/25–18/29 februarie 1761, la Alba Iulia, o întâlnire a unui așa-zis sinod al Bisericii ortodoxe din Transilvania, care a elaborat o petiție cu 19 cerințe adresate autorităților habsburgice, solicitând libertate religioasă totală în Transilvania, dreptul de a numi un episcop neunit (ortodox, sârbo) și eliberarea celor arestați pentru rebeliune. Ca răspuns, autoritățile austriece l-au trimis pe generalul Adolf von Buccow să restabilească ordinea în regiune, iar acesta a ordonat arestarea mai multor preoți neuniți, susținători ai lui Sofronie, și exilarea lor, împreună cu toți cei care se opuneau autorității și pledau pentru ruperea Unirii cu Roma. Sofronie a fost judecat și condamnat la cinci ani de detenție, dar a reușit să evadeze și s-a refugiat în Valahia, unde a găsit sprijin din partea Bisericii ortodoxe sârbe. A continuat să ducă o viață monastică, fiind călugăr la mănăstirile Robaia (1764–1766) și Vieroși (1766–1771), iar ulterior, egumen la Curtea de Argeș, toate cele trei mănăstiri fiind actualmente în județul Argeș. A decedat la mănăstirea Curtea de Argeș.

În reacție la rebeliunile provocate de Sofronie în Transilvania, generalul Buccow a distrus mai multe schituri ortodoxe din sudul principatului ardelean, construite la inițiativa călugărului de la Cioara. Conform unor surse mai puțin verificate, se susține că au fost distruse prin bombardament circa 150 de biserici și mănăstiri ortodoxe. Tulburările au continuat și după aceasta, astfel că împărăteasa a emis un edict imperial în 1769, restabilind statutul legal al cultului ortodox și recunoscându-l ca religie în Transilvania. Tensiunile au persistat, iar doar în timpul împăratului Iosif al II-lea s-a instaurat o atmosferă de toleranță religioasă, datorită Edictului de Toleranță din 8 noiembrie 1781. Această tiustare a determinat mulți români să-și declare oficial apartenența la Biserica neunită, demonstrând că nu au mai fost utilizate metode coercitive în convertirile ulterioare.