Rețeaua de fortificații din piatră a regatului dac, un sistem defensiv bine gândit contra imperiului roman
În vremea regelui Decebal, Dacia devenise o putere regională de temut, capabilă să țină piept uneia dintre cele mai redutabile forțe militare ale antichității: Imperiul Roman. Unul dintre secretele longevității și rezistenței dacilor în fața expansiunii romane a fost rețeaua impresionantă de fortificații din piatră, construite în locuri strategice, greu accesibile chiar și în prezent.
Fortificațiile dacice de la sfârșitul secolului I î.Hr. și începutul secolului I d.Hr. reprezintă capodopere ale arhitecturii militare pre-romane din Europa Centrală și de Sud-Est. Acestea au fost construite cu eforturi considerabile în zone montane greu de atins, folosind tehnici avansate pentru acea vreme. Printre cele mai cunoscute se află Sarmizegetusa Regia, capitala regatului dac, înconjurată de o adevărată centură defensivă de cetăți.
Cetăți și fortificații – un sistem defensiv bine gândit
Accesul spre Sarmizegetusa Regia, aflată în Munții Orăștiei, era controlat strict de cetăți militare construite cu scopuri precise. Dinspre vest, calea era păzită de Costești și Blidaru, dar și de turnuri și mici fortificații satelit. În nord-est, accesul era apărat de așezările militare de la Cugir, Vârful lui Hulpe, Fețele Albe și Căpâlna.
Pe direcția sud-estică, invadatorii din zona valei Streiului trebuiau să treacă de Piatra Roșie și de fortificația Cicolovina – Ponorici, întinsă pe aproape doi kilometri. Nu în ultimul rând, cetatea Bănița proteja capitala dacică de incursiuni venite dinspre sud.
Murus Dacicus – zidurile de neclintit
Elementul definitoriu al acestor cetăți era tehnica specială de construcție a zidurilor, cunoscută astăzi sub numele de murus dacicus. Aceasta presupunea două paramente de blocuri de calcar așezate paralel, între care se punea piatră spartă, pietriș și pământ tasat. Pentru stabilitate, erau montate bârne de stejar transversal, care legau structura. Deși lemnul s-a degradat în timp, zidurile au rămas trainice, unele fiind vizibile și astăzi în forma lor aproape originală.
Această metodă combină influențe elenistice cu adaptări locale, dovadă a ingeniozității militare a dacilor. Zidurile nu erau doar solide, ci și greu de escaladat, iar poziționarea cetăților pe culmile munților le oferea o vizibilitate excelentă asupra văilor și rutelor de acces.
Moștenirea rezistenței dacice
Deși în cele din urmă Imperiul Roman a reușit să cucerească Dacia, în urma a două războaie purtate între anii 101-106 d.Hr., fortificațiile dacice au rezistat eroic. Romanii înșiși au recunoscut iscusința și curajul lui Decebal, despre care istoricul Dio Cassius scria că era „foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor”.
Astăzi, fragmente din aceste ziduri, turnuri și bastioane pot fi admirate de vizitatori, păstrate peste veacuri de stânca muntelui și de tenacitatea pietrei. Cetățile dacice din Munții Orăștiei, printre care Sarmizegetusa Regia, Blidaru, Costești, Căpâlna și Bănița, au fost incluse în patrimoniul mondial UNESCO și rămân mărturii impresionante ale unei civilizații care a știut să lupte pentru libertate.
