„Orașul uraniului” din Apuseni, construit de la zero de ruși, după planurile transmise de arhitecții de la Moscova
În inima Munților Apuseni, în județul Bihor, se ascunde una dintre cele mai fascinante și puțin cunoscute povești ale României postbelice: orașul Ștei, un așezământ ridicat de la zero în anii ’50 după planurile arhitecților sovietici, în contextul eforturilor URSS de a controla și exploata resursele de uraniu din România.
În perioada de maximă influență sovietică asupra României, după instaurarea regimului comunist, autoritățile au demarat un proiect amplu: construirea unui oraș modern care să adăpostească specialiștii sovietici și români implicați în exploatarea uraniului din zona Băița. Astfel, peste 80 de hectare de teren din localitatea învecinată Ștei au fost expropriate. Zona a fost nivelată și transformată rapid într-un oraș-model socialist, construit pe baza unor planuri transmise direct de arhitecții de la Moscova.
În doar câțiva ani, a apărut un oraș complet nou, gândit pentru a găzdui până la 10.000 de locuitori. Arhitectura și organizarea urbană reflectau fidel stilul sovietic al vremii: cvartale geometrice, bulevarde largi, clădiri masive, cu fațade monumentale și decoruri specifice realismului socialist.
O infrastructură complexă, ridicată de la zero
Orașul Ștei nu a fost doar o colonie muncitorească, ci un adevărat centru urban, cu facilități moderne pentru acea vreme: zeci de blocuri de locuințe pentru muncitori, ingineri și ofițeri sovietici, un palat administrativ impunător, nu mai puțin de cinci cinematografe, două școli, o bază sportivă, spitale, cluburi muncitorești și magazine.
În paralel, în apropiere, s-a dezvoltat și colonia muncitorească de la Băița, aproape de intrarea în mina de uraniu. Aici a fost ridicat un teatru cinematograf destinat relaxării minerilor, chiar dacă în jurul său se întindeau haldele de steril radioactive. Clădirea sa, aflată astăzi în ruină, încă mai poate fi zărită dincolo de bariera care închide accesul spre fosta mină.
Orașe-satelit pentru sprijinul industriei nucleare
În modelul urbanistic sovietic, dezvoltarea unui centru de comandă presupunea automat și crearea unor localități-satelit. Astfel, Vașcău a devenit oraș după același tipar cu Nucet, fiind destinat găzduirii forței de muncă pentru minele Băiței. Pe lângă activitatea minieră, în Vașcău funcționau și întreprinderi de construcții și prelucrare a marmurei, contribuind la dezvoltarea economică regională.
O componentă esențială a întregului mecanism a fost transportul uraniului. Minereul era extras din cariera Băița Plai, sortat la fața locului, și transportat cu o cale ferată cu ecartament îngust – poreclită de localnici „trăienuț” – către Ștei. Aici era măcinat în mori speciale, apoi încărcat în trenuri care, în anii ’50, plecau spre destinații necunoscute din Uniunea Sovietică.
Ceea ce este remarcabil este că, în primele etape ale exploatării, lucrătorii români nu cunoșteau cu adevărat natura minereului pe care îl extrăgeau. Se știa doar că era valoros și că sovieticii îl tratau cu mare seriozitate, dar pericolele radiațiilor și implicațiile geopolitice ale acestei resurse erau, în mare parte, ascunse.
O moștenire greu de uitat
Astăzi, orașul Ștei păstrează în arhitectura sa amprenta sovietică, deși multe dintre clădirile și simbolurile vremii au fost abandonate sau modificate. Rămâne, însă, un loc unic în România, care vorbește despre o epocă tensionată, despre resurse controlate politic și militar, și despre un experiment urban rar întâlnit în Europa de Est.
Este o filă de istorie recentă, în care mineritul, arhitectura și geopolitica s-au intersectat sub umbrela influenței sovietice.
